Treceți la conținutul principal

Postări

  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț
Postări recente

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului

Unde se ascunde bucuria?

„Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” Marcu 10, 43-44 Pe cine ai aprecia mai mult? Pe un om care știe multe și este într-adevăr foarte bine pregătit și totuși nu face decât să se laude cu învățătura și priceperea sa și să îi disprețuiască pe ceilalți? Sau mai degrabă te-ai bucura de un om care nu cunoaște altă bucurie decât aceea de a sluji cu darurile sale făptura lui Dumnezeu? Din păcate, într-o cultură strâmbată de patima mândriei și a slavei deșarte, în care suntem încurajați la invidie, răutate și dispreț, la un egoism crunt, la o concurență neloială, la dorința de a fi mai buni decât ceilalți doar pentru a le face în ciudă, cei mai mulți oameni, în loc să își folosească darurile pentru a face o lume mai bună și mai frumoasă în jurul lor, le flutură ca pe niște drapeluri care nu fac decât să stea în bătaia vântului, până ce vântul, ploaia, frigul sau arșița le vor șterge culoare

Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona?  Nu, o știm cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic. Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre. Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doa

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Omul care a plecat cu crucea în cer

 „Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru. - A venit părintele, îi șoptește soția. - Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are. Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte. Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc, Mâ

O clipă de fericire

- Închid, că îmi vine trenul și vreau să îmi cumpăr niște covrigi. Te salut. Să ne vedem cu bine. Închid telefonul și alerg la patiserie. Mirosurile îmbietoare par să îmi grăbească pasul. Mă așez la rândul lung. După mine se mai așează o armată de oameni. Aștept nerăbdător și temător să nu îmi pierd trenul. La un moment dat mai am trei oameni în față. Deodată văd sculându-se de pe jos o fetiță cu părul bălai. Era ascunsă vederii mele de mulțimea de picioare ale oamenilor care îmi stateau în față. Fetița are un zâmbet cald și un chip luminos ca soarele. -Ce faci aici? -Cerșeșc, îmi răspunde senin. -De când ești aici? -De două ore. -Și nu ai primit nimic ? -Nimic. -Ce ai vrea să primești ? -Un covrig, îmi zice cu ochii plini de speranță. - Așteaptă aici. O să îți cumpăr, îi spun uimit de răbdarea cu care a așteptat tăcută să primească un covrig. Ajung la rând și comand covrigii. Comand și pentru ea o legătură de covrigi și îi dăr

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur