Povestiri din Occident

  Mă grăbesc. Sunt ca mulți alți grăbiți. Mă urc în tramvai și scot telefonul. Ca mulți alți pasageri. Nimic interesant. Îl bag înapoi în geantă. Mă uit în jur. Chipuri atente la ce se întâmplă pe ecran. Astăzi parcă toți sunt plicitisiți de telefon ca și mine. Zici că i-am molipsit cu lipsa mea de chef de a mai peterce timp pe telefon. Rând pe rând mulți pasageri își pun telefonul pe unde apucă. Ne uităm unii la alții. Niciun zâmbet. Nicio vorbă. Doar zgomotul roților care uneori urlă de parcă le doare golul din privirile noastre. Sunetul acesta se potrivește perfect în atmosfera din tramvai. Nu sunt sigur dacă acești oameni mai știu ce este un zâmbet. Într-o stație se aude un om care înjură politicienii. De parcă lumea toată s-ar învârti în jurul lor. Unii pasageri încep să zâmbească. Deci zâmbetul nu a fost uitat așa cum am crezut. Le place ceea ce spune bietul om. Are ceva cocktailuri la bord. Spune lucrurilor pe nume, în felul lui. Se pare că astăzi se stă mai mult în stația ...

  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletu...

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume...

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în cău...

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentu...

„Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” Marcu 10, 43-44 Pe cine ai aprecia mai mult? Pe un om care știe multe și este într-adevăr foarte bine pregătit și totuși nu face decât să se laude cu învățătura și priceperea sa și să îi disprețuiască pe ceilalți? Sau mai degrabă te-ai bucura de un om care nu cunoaște altă bucurie decât aceea de a sluji cu darurile sale făptura lui Dumnezeu? Din păcate, într-o cultură strâmbată de patima mândriei și a slavei deșarte, în care suntem încurajați la invidie, răutate și dispreț, la un egoism crunt, la o concurență neloială, la dorința de a fi mai buni decât ceilalți doar pentru a le face în ciudă, cei mai mulți oameni, în loc să își folosească darurile pentru a face o lume mai bună și mai frumoasă în jurul lor, le flutură ca pe niște drapeluri care nu fac decât să stea în bătaia vântului, până ce vântul, ploaia, frigul sau arșița le vor șterge culoare...

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso...

 „Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru. - A venit părintele, îi șoptește soția. - Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are. Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte. Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc...

- Închid, că îmi vine trenul și vreau să îmi cumpăr niște covrigi. Te salut. Să ne vedem cu bine. Închid telefonul și alerg la patiserie. Mirosurile îmbietoare par să îmi grăbească pasul. Mă așez la rândul lung. După mine se mai așează o armată de oameni. Aștept nerăbdător și temător să nu îmi pierd trenul. La un moment dat mai am trei oameni în față. Deodată văd sculându-se de pe jos o fetiță cu părul bălai. Era ascunsă vederii mele de mulțimea de picioare ale oamenilor care îmi stateau în față. Fetița are un zâmbet cald și un chip luminos ca soarele. -Ce faci aici? -Cerșeșc, îmi răspunde senin. -De când ești aici? -De două ore. -Și nu ai primit nimic ? -Nimic. -Ce ai vrea să primești ? -Un covrig, îmi zice cu ochii plini de speranță. - Așteaptă aici. O să îți cumpăr, îi spun uimit de răbdarea cu care a așteptat tăcută să primească un covrig. Ajung la rând și comand covrigii. Comand și pentru ea o legătură de covrigi și îi dăr...