Povestiri din Occident

                    Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ.  Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță  de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană. Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate. - Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz. - Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul. ”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă

Miron se plimba prin centrul orașului cerșind parcă mângâierea soarelui atât de scump la vedere în ultima lună. O adiere de vânt sporea fiorii aerului umezit de  mulțimea de ploi reci și mohorâte. Era pierdut în gânduri și distras din când în când de vitrinele magazinelor care vesteau venirea Crăciunului.  Căuta o felicitare cu motiv religios. Nici urmă de pruncul Iisus, doar lumânări, biscuiți, un moș Crăciun râzând cu poftă, steluțe, nuci. „Să fie aceste lucrurile la care se gândesc oamenii de Crăciun?” se întrebă Miron întristat că Hristos nu mai avea loc nici pe o bucățică de hârtie. Ajunsese până în piața plină de căsuțe pentru târgul de Crăciun care mai de care mai îmbietoare prin podoabele și miresmele lor. Spera să găsească felicitarea mult dorită. În fața lui Miron cineva privea uluit frumusețea căsuțelor și se desfăta de mirosurile plăcute ale alunelor și castanelor prăjite. Era un băiat de 16 ani cu față de copil, semn că nu voia să se facă mare. Pesemne că îi ajung

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

Elena își pierduse orice speranță și privea neputincioasă cum o părăsea bucuria de a trăi. Avea doi copii minunați pe care îi crescuse mai mult singură datorită absenței soțului. Și ei asistau sleiți de puteri la durerea mamei lor. „Tata a părăsit-o pe mama”, îi spuse Gabriel, copilul cel mare, învățătoarei, purtând vie amintirea ochilor triști ai mamei sale, ochi care odinioară îi surâdeau și îl mângâiau doar cu o privire. Vlad o părăsise pe Elena pentru că i se părea că e prea preocupată de copii și considera că nu mai primește atenția cuvenită. După șapte ani de căsnicie Vlad conlcuzionase că nu mai are motive să continue relația, fără să își dea seama că el era de fapt absentul. După o copilărie cu cheia de gât, fiind singurul copil al familiei, Vlad tânjea după atenția părinților săi și acum încerca să o recupereze prin Elena. Elena nu îi dăruia doar atenție ci întreagă viața ei. Vlad era însă gelos pe copii, mai ales pentru timpul pe care Elena îl petrecea cu ei. I

Briana se întorcea fericită de la o petrecere. Se distrase de minune. Își întâlnise mulți prieteni din tinerețe și își aminti cu mult drag de momentele frumoase petrecute altăuri de ei în vremurile trecute. Băuse un pic cam mult, dar acest lucru nu o deranja, ba dimpotrivă o binedispuse. Era acum în drum spre casă dornică să recupereze orele de somn pierdute în noaptea pe care zorii zilei o dispersau biruitor. „Doamne ajută, doamnă Mirunescu”, o salută părintele de la biserica pe lângă care tocmai trecea. „Bună dimineața, domnule preot”, îi răspunse Briana neștiind cum să i de adreseze și grăbi pasul.  „Nu se poate! Astăzi o să îmi meargă rău. Am văzut un popă-n negru”, își zise enervată de întâmplarea nedorită. Briana nu era deloc credincioasă. Dimpotrivă considera credința o contrazicere flagrantă a rațiunii, deși avea destule momente în care își vedea rațiunea neputincioasă în fața miracolului dar și a greutăților vieții.  În schimb credea strașnic în superstiții băbești. Înv

Tudose își număra banii savurând fiecare mișcare a degetelor. Culorile bancnotelor îl femercau. Se simțea parcă într-un basm pe care mintea lui încă nu îl putea asocia cu realitatea. Bucuria îi umplea inima și un entuziasm fără margini își făcea loc în sufletul său.  Nu își imaginase niciodată că poate fi atât de bogat. Moștenise averea mătușii Tamara, care se răzgândise și îi lăsase întreaga ei agoniseală.  „Ce ar fi să scot acum toți banii de la bancă și să îi număr?” se gândi el dorind să simtă cu adevărat că ceea ce se întâmplase nu era un vis deșert. Viața lui se schimba cu fiecare zi, la fel și lumea din jurul lui. Oamenii deveneau tot mai răi, mai egoiști, mai neatenți. Cel puțin așa se plângea el prietenului său, Horia, pe care începuse să-l suspecteze de interese meschine. Nu îl mai mulțumeau oamenii din jurul său și prefera să rupă legătura cu ei. „M-am săturat de ei. Ăștia-s oameni? Toți vor care mai de care să te jupuiască”, repeta ca un ieșit din minți înainte de cu

„Mă bucur pentru tine”, îi spuse Tudor și își îmbrățisă prietenul. Antonie resimți îmbrățișarea lui ca un țăruș de gheață înfipt în inimă. „Ce trăire ciudată”, se gândi Antonie. „Oare răceala aceasta este prețul noii mele funcții?”, se întrebă fulgerător. Dar nu avu timpul necesar să aprofundeze gândul că deja următorul coleg veni să-l felicite pentru proaspăta promovare. După seara festivă organizată cu ocazia promovării lui Antonie, Tudor se întoarse acasă cu soția. Fusese o zi extenuantă și în interior și în exterior. Prea multe activități, prea multe gânduri, prea multe emoții. „Un somn bun ne va revigora  după o zi atât de lungă”, adăugă Magda și se așeză în pat adormind după numai câteva clipe. Tudor însă nu putea dormi. Îl chinuiau umbrele ambițiilor sale prăbușite ca un domino de succesul prietenului său din copilărie. Ar fi dat orice să schimbe rolurile, să fie el noul director, poziție pe care era convins că o merita cu mult mai mult decât Atnonie. Îl durea bucuria p