Ce-au făcut din țara mea?

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearcăne negre ca și gândurile ei. Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme.

- Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână.

Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură.

- Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminica nu primesc liber de la magazin. Patronul nu e niciodată sătul. Nu se mulțumește cu ce îi dă Dumnezeu de luni până sâmbătă. Mereu spune că treaba nu merge bine. Însă vacanțele le face cu săptămânile prin străinătate. Când se întoarce, îmi arată poze ca să îmi facă inima amară. Mai bine mi-ar da o sută de lei la salariu, ca să pot și eu măcar să mai răzbesc cu datoriile.

Ioana își povestește în voie viața. Se bucură că o asculți.

- De mult parcă nu am mai vorbit cu atâta poftă. Mi-e teamă că se supără durerile că le vărs din mine și se întorc cu și mai multă forță. Dar ce să fac? Sunt doar o mână de carne. Când voi muri, nu vor trebui să care prea mult cei care mă vor purta pe umeri, dacă se va găsi cineva să mă îngroape.

Ioana se gândește la moarte. E singurul eveniment de care mai este sigură.

- În țara aceasta nu sunt sigură că o să mai fie bine vreodată, spune Ioana cu voce înăbușită de lacrimi. Am tot încercat să sper că satul nostru va fi ca altădată. Au plecat aproape toți peste hotare. Am rămas cea mai tânără din sat. Deci, totuși sunt tânără, zice Ioana forțând un zâmbet. Dar nu mă simt cu nimic mai diferită de lelea Floare care are optzeci de ani. Nu e de mirare că au plecat atâția. Dacă ar fi rămas aici, am fi mâncat pâinea ca și până acum, dar nu au mai răbdat nici ei atâta indiferență. Oriunde te duci, ești tratat ca un nimic. S-au săturat oamenii să mai fie nimicuri. Vor și ei să se simtă oameni, să ducă și ei o viață civilizată.

Se oprește să își șteargă lacrimile de dor. I-au plecat toți oamenii dragi.

- Unii nu se mai pot întoarce. Au fost luați la cer de printre străini. Alții își îndulcesc viața cu ce mai găsesc pe acolo. Dar dorul nu au cu ce să-l vindece. Acela se vindecă doar cu pământul în care s-au născut, crede Ioana. Dar la ce să se întoarcă? Nimănui nu îi pasă de ei. Dacă le-ar fi păsat, s-ar fi întâmplat ceva. Nu tu locuri de muncă bine plătite, nu tu spitale de Doamne ajută, nu tu oameni de cuvânt, nu tu educație.

Ioana și-ar fi dorit să termine liceul, dar nu a avut posibilități. Ar fi vrut să se facă asistentă medicală să ajute oamenii din sat.

- Au murit mulți aici în sat degeaba. Dacă ar fi fost cineva să îi ajute, nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Dar, așa e mamă, când nimănui nu îi pasă. Să fi investit în oameni, să fi investit mai mult în educația noastră, să fi insistat, să fi trimis oameni mai bine pregătiți și mai bine plătiți. Dar nepăsarea...acest păcat de moarte... De aceea până astăzi oamenii de la sate sunt căzuți în deznădejde. Nu ai ce să le mai ceri. Sunt lipsiți de încredere. Și mulți lipsiți de această încredere au luat drumul pribegiei, neștiindu-și darul. Ajung printre străini și se rușinează de țara lor. Of, de s-ar rușina și cei ce o conduc, poate s-ar întâmpla ceva. Ce-au făcut din țara mea? zice Ioana oftând și trădându-și deznădejdea printre suspine.

Ioana își ridică privirea la cer, dar și cerul pare înnourat de gândurile ei.

- Gata. Am zis doar că suferințele se vor întoarce înapoi. Acum mă doare și mai tare. Poate nu ar fi trebuit să-mi răscolesc amărăciunile.

Se ridică de pe prispa care a fost pentru o vreme o tribună. Intră în curte. Este curtea unei femei singure, rămasă parcă de veghe pentru satul pe care doar bătrânii îl mai însuflețesc cu dorurile lor și cu durerile lor. E încă viață în el până în ziua în care o dată cu moartea ultimului rămas va muri orice speranță.

- Dacă i-ar durea și pe ei de țara aceasta cum mă doare pe mine! Dar poate că totuși nu ne lasă Dumnezeu, strigă Ioana din pragul casei care abia mai stă în picioare, la fel ca și nădejdea ei.