Rușine de România

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller.

- Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta.

Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege.

- Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton.

- Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor.

- Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație.

- Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria.

- Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe.

Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După aspect ai fi jurat că este nemțoaică get-beget. În realitate era o româncă autentică și cu o atitudine demnă de toată admirația.

- Eu nu știu cum poți trăi atât de insensibilă, îi mărturisi Bianca, prietena ei cea mai bună care venise să o viziteze. Eu nu rezist nici la cea mai mică aluzie jignitoare la adresa naționalității mele. Mă paralizează rușinea.

- Nu este insensibilitate, Bianca. Conștientizarea și asumarea identității este cel mai bun scut de apărare în fața unor astfel de situații. La început reacționam și eu ca tine, însă curând mi-am dat seama că nu sunt suficient de ancorată în identitatea pe care o am. Am stat și m-am gândit la tot ceea ce mă definește și am realizat că tot ceea ce sunt și pot datorez României. Voi fi veșnic recunoscătoare țării mele pentru tot ce mi-a dăruit și acționez cu demnitate în baza a tot ce am învățat acolo. Aici mulți oameni se împiedică de stereotipuri, preferând prejudecățile care îi pun în avantaj și încercând să se elibereze de prejudecățile care îi incomodează când vine vorba de propriile plăceri și ambiții.

- Nu începe iar cu teoriile acestea, spuse plictisită Bianca.

- Nu, nu e o teorie. Este realitatea pe care o observ. De când am învățat că nu are niciun rost să stai cu ochii în pământ în fața celor care îți detestă originea și țara, pe care nici măcar nu o cunosc, am început să mă bucur mai mult de viața mea. Nu am motive să mă port de parcă mi s-ar reproșa continuu că am ajuns într-un loc greșit. Știu foarte bine cine sunt, ce pot și care îmi este rostul aici. Am ajuns să fiu atentă la acest spectacol al neputinței umane și să mă gândesc uneori dacă pot ajuta cu ceva.

- Nu ai cu ce să ajuți. Aceasta va fi soarta noastră până vom muri, adăugă Bianca resemnată.

- Bianca, tu mă cunoști foarte bine. Știi că eu nu sunt o fatalistă. Destinul e în mâinile noastre. Nu are rost să stai și să aștepți dragostea sau respectul unor oameni care se agață de prejudecăți ca să te țină la distanță sau ca să își proiecteze propriile frustrări asupra ta. Este mai ușor să îndepărtezi un om decât să te porți frumos cu el. Am înțeles acest lucru și m-am vindecat de boala așteptărilor. Învăț ceea ce am de învățat de la fiecare om, fie că e bun sau rău cu mine.

Bianca reflecta. Și-ar fi dorit și ea limpezimea minții Mariei. Și-ar fi dorit curajul de a-și înfrunta sentimentul de rușine ce o cuprindea atunci când intra în relație cu străinii cărora trebuia să le spună că vine din România. Era obișnuită să îi vadă pe străini ca pe niște zei, iar pe ea însăși ca pe o cenușăreasă care aștepta zâna cea bună să o scoată la lumina frumuseții ascunse dincolo de hainele ponosite.

- Și atunci de ce eu mă simt mereu rușinată de faptul că vin din România?

- Bianca, nu îi lăsa pe alții să gândească în locul tău. Ce este România pentru tine? Este locul în care te-ai născut? Este pământul care te-a hrănit? E cerul pe care l-ai umplut cu râsetele de copil? E glia pe care ai udat-o cu lacrimile tale? Sunt părinții de care ți-e dor? Sunt morții așezați tăcut în țărâna ei? Sunt glasurile celor care te-au însoțit pe drumul devenirii tale? Sunt mâinile întinse care te-au ridicat și povățuit spre chemarea ta?

- Cred că totul la un loc, răspunse Bianca cu inima domoală.

- Pentru cei care nu au trăit în România ea nu este decât ce se spune despre ea. Eu am încetat de mult să mă rușinez de o imagine pe care alții o propagă despre noi. Sunt mândră că vin din România, pentru că România este pentru mine viața pe care am primit-o acolo cu toate darurile, binecuvântările și suferințele ei. 

- Hai, să mergem la o plimbare și mai vorbim. Mă tulbură această discuție între patru pereți, insistă Bianca.

Maria și Bianca se pregătiră de plecare și urcară în lift. În lift urcă și un vecin.

- Dumneavoastră sunteți noua vecină din România. Incredibil câtă corupție este la dumneavoastră în țară, spuse cu aroganță și falsă îngrijorare vecinul.

Bianca roși de rușine. Maria însă răspunse prompt:

- Da, este multă corupție, ca de altfel și în alte țări. Dar știați că România este cu mai mult decât atât? Dumneavoastră ați fost vreodată în România?

- Nu, nu am fost niciodată, admise cu jumătate de gură vecinul.

- Vă invit eu cu drag când se ivește ocazia, ca să vedeți și ceea ce nu se vede la televizor, adăugă pe un ton extrem de vioi Maria.

Discuția se opri brusc pentru că liftul ajunse la destinație, spre ușurarea vecinului, căruia Maria îi spuse cu zâmbetul pe buze:

- Vă doresc o zi la fel de frumoasă ca și țara mea, România!

- Maria, jos pălăria! zise Bianca extrem de încântată. Te admir!

Maria și Bianca porniră bucuroase să savureze plimbarea și bucuria de a fi.