Mă grăbesc. Sunt ca mulți alți grăbiți. Mă urc în tramvai și scot telefonul. Ca mulți alți pasageri. Nimic interesant. Îl bag înapoi în geantă. Mă uit în jur. Chipuri atente la ce se întâmplă pe ecran. Astăzi parcă toți sunt plicitisiți de telefon ca și mine. Zici că i-am molipsit cu lipsa mea de chef de a mai peterce timp pe telefon. Rând pe rând mulți pasageri își pun telefonul pe unde apucă. Ne uităm unii la alții. Niciun zâmbet. Nicio vorbă. Doar zgomotul roților care uneori urlă de parcă le doare golul din privirile noastre. Sunetul acesta se potrivește perfect în atmosfera din tramvai. Nu sunt sigur dacă acești oameni mai știu ce este un zâmbet. Într-o stație se aude un om care înjură politicienii. De parcă lumea toată s-ar învârti în jurul lor. Unii pasageri încep să zâmbească. Deci zâmbetul nu a fost uitat așa cum am crezut. Le place ceea ce spune bietul om. Are ceva cocktailuri la bord. Spune lucrurilor pe nume, în felul lui. Se pare că astăzi se stă mai mult în stația ...