Treceți la conținutul principal

Aer de vară

 






Mă grăbesc. Sunt ca mulți alți grăbiți. Mă urc în tramvai și scot telefonul. Ca mulți alți pasageri. Nimic interesant. Îl bag înapoi în geantă. Mă uit în jur. Chipuri atente la ce se întâmplă pe ecran. Astăzi parcă toți sunt plicitisiți de telefon ca și mine. Zici că i-am molipsit cu lipsa mea de chef de a mai peterce timp pe telefon.

Rând pe rând mulți pasageri își pun telefonul pe unde apucă.
Ne uităm unii la alții. Niciun zâmbet. Nicio vorbă. Doar zgomotul roților care uneori urlă de parcă le doare golul din privirile noastre. Sunetul acesta se potrivește perfect în atmosfera din tramvai. Nu sunt sigur dacă acești oameni mai știu ce este un zâmbet.

Într-o stație se aude un om care înjură politicienii. De parcă lumea toată s-ar învârti în jurul lor. Unii pasageri încep să zâmbească. Deci zâmbetul nu a fost uitat așa cum am crezut. Le place ceea ce spune bietul om. Are ceva cocktailuri la bord. Spune lucrurilor pe nume, în felul lui.

Se pare că astăzi se stă mai mult în stația gării. Omul cu propaganda se miră că nu mai pornește tramvaiul. Profită de ocazie și mai aruncă niște afirmații în eter. Mirosul lor de autenticitate le transformă zâmbetul unora în râset puternic. Pornim pe neașteptate. Parcă sunt mai descrețite frunțile și inimile mai ușoare. Cineva a dat glas la ceea ce mai mulți aveau pe inimă. Dar cui să mai spună? Cui să mai spui ce mai ai pe inimă, când fiecare pare să fie într-un tramvai. Dar fiecare în tramvaiul lui. Și culmea unele tramvaie nu opresc decât la stația finală. Și nu deschid ușile niciodată.

Mă cobor la destinație. Stația e mutată. Parcă nimic nu mai este cum a fost sau cum mi se pare mie că trebuie să fie. De parcă este ceva nou? Mă uit în jur să văd pe unde am ajuns. Îmi găsesc calea. Dar mi-o taie o doamnă cu un cățel. Ce îl mai dezmiardă! Nevoia omului de iubire. Nu o poți șterge. Cel mult o poți îngheța la temperaturi joase. Dar ea tot acolo rămâne. Ar fi bine să o dezghețăm și să o lăsăm să-și urmeze cursul. Cursul ei duce la celalalte inimi. De oameni. Mă dau în lături și las povestea de iubire dintre doamnă și cățel să continue în taina ei.

Traversez strada după vreo două minute de popas în fața trecerii de pietoni. O bătrânică trece împreună cu mine. Pare nesigură. Se uită în stânga și dreapta. Nu vede că e verde? Cu siguranță că vede. Dar o mai fi văzut ea verde și nu a fost suficient. Unora le place să calce orice regulă și orice drept al celorlalți. Încerc să nu o scap din ochi. Îi simt nevoia de a mai trăi un pic. Poate mai are ceva socoteli de încheiat cu viața aceasta. Ușurat. Am ajuns amândoi dincolo de strada plină de mașini. De ce o fi astăzi așa de multe mașini cu câte o singură persoană? Sau poate doar astăzi am văzut ceea ce se petrece de fapt în fiecare zi?

Gata. Am ajuns. Sunt singur. Unde sunt ceilalți? Fiecare are ceva de lucru pe undeva. Deschid fereastra. Aerul de vară târzie nu întârzie să pătrundă în birou. Este un aer melancolic. Parcă nimeni nu vrea să se termine vara. Și totuși se termină. Ca tot ce există pe această lume.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, u...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în cău...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletu...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentu...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe