Povestiri din Occident

- Bună ziua, domnule preot, mi se adresează telefonic o voce feminină. - Bună ziua, răspund, bănuind deja că am de-a face cu cineva care e foarte impregnat în gândire și abordare de mentalitatea locului. - Sunt doamna Schmidt și aș dori să vă invit la înmormântarea mea, îmi zice cu o deosebită detașare. - Vă mulțumesc de invitație, spun surprins de abordarea femeii care pare foarte împăcată cu evenimentul de care se pregătește. Nu am mai primit niciodată o astfel de invitație, răspund sfios.  - Păi, nu știu exact când va avea loc, însă eu vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. - Suferiți de vreo boală?  - Da, am cancer și e posibil ca în trei ani să se agraveze foarte tare. Însă eu vreau să fiu sigură că înmormântarea mea va decurge așa cum îmi doresc. - Și ce vă doriți în mod deosebit? - Eu nu vreau să fie ca în România. Vreau ceva simplu, așa cum este aici, fără circ, îmi spune doamna pe un ton apăsat. Mi-e greu să o conving acum că o înmormântar...

Mihai era bucuros că studiile sale nu sunt în zadar, ca toată investiția părinților săi nu se va duce de râpă, că potențialul lui nu va mai rămâne neobservat și nefolosit.  În sfârșit trăia într-o țară ca afară. Era cu totul cucerit de autostrăzile bine puse la punct, de trenurile curate și punctuale, de chipurile zâmbitoare întâlnite la tot pasul, de oamenii politicoși pe care îi întâlnea pe stradă, la ghișee, la diferite instituții. Trăia entuziasmul începătorului, poate chiar mai mult decât un entuziasm. O adevărată fascinație a Occidentului îi dădea sentimentul mult așteptat al împlinirii și îl purta cu gândul într-un viitor tot mai strălucit. Muncea cu multă seriozitate. Dădea mai mult decât i se cerea și roadele muncii sale nu încetau să apară. Mihai fusese rapid promovat într-o funcție de conducere. - Cum de ai reușit atât de repede? îl întrebă Mark. Te invidiez. Eu lucrez de peste zece ani în această firmă și nu mi s-a propus niciodată o promovare. - Stai liniști...

Slujesc într-o biserică. Mă simt de două ori acasă, în primul rând pentru că sunt în Biserică și apoi pentru că biserica în care mă aflu e în România. E sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Zăresc în biserică o mulțime de mame în vârstă. Au venit să cinstească Adormirea unei Mame, în care își pun mereu nădejdea. - Vă aduc dorul copiilor dumneavoastră împrăștiați prin Occident, le spun și le privesc chipurile pe care anii s-au așezat fără să îi mai numere nimeni, nici măcar ei, bătrânii care le poartă brazdele lăsate în urmă. O comuniune deosebită se naște între noi în doar câteva clipe și străpunge zidurile bisericii. Eu port în inimă dorul copiilor lor pentru ei, ei au în inimă dorul lor de copii. Pe chipuri se rostogolesc bobițe mici de dor și de durere. Aș vrea să le culeg și să fac din ele o cunună pe care să o așez pe crucea lui Hristos din fața altarul bisericii în care voi sluji atunci când mă voi întoarce la cei ce au plecat în țări străine. Închei cu...

- Arlechinno, tu nu vezi ce fac? Nu ai atâta minte să înțelegi că sunt ocupat? Nu pentru voi muncesc și mă zbat? Du-te la mamă-ta!, îl repezi tatăl pe Alexandru. Arlechinno, așa cum îl poreclea tatăl, își plecă privirea în jos și se așeză ascultător în colțul cu jucării. Mama era prinsă în treburile gospodărești, iar el nu voia să o deranjeze. Tatăl venise de două ore de la lucru, însă confunda camera de zi cu biroul de serviciu plin de bilețelele pe care erau scrise o mulțime de sarcini de lucru. Luase bilețelele în mintea lui și acum încerca să se scape de ele, fără să își dea seama că încerca să se scape și de Arlechinno.  Arlechinno se refugiase tăcut în colțul în care se afla un trenuleț și începu să se joace. Și-ar fi dorit să poată urca în acel tren și să se ducă departe de părinți ca să nu le mai fie o povară. Se privea pe sine ca pe un cerșetor, mereu încercând să îi determine pe cei dragi să arunce o privire în inima lui însetoșată de iubire. Începu să vise...

Pornim pentru a aduce românilor care ne-au invitat binecuvântarea marelui praznic al Botezului Domnului prin sfințirea caselor cu agheazma mare. Uneori zeci de kilometri despart două case în care locuiesc români ortodocși. Străbatem drumurile cu un puternic sentiment al vocației noastre misionare, sentiment sporit de ochii curioșilor de pe stradă care se uită  mirați la noi. Suntem îmbrăcați în reverendă, purtând la gât o cruce pe care stă răstignit un Hristos din ce în ce mai necunoscut chiar și printre cei botezați creștin. Ne-am obișnuit ca oamenii să ne arunce priviri ciudate și să nu înțeleagă că suntem creștini. Pentru mulți din cei ce ne cercetează discret cu privirea crucea nu mai este un simbol al creștinismului, ci un accesoriu oarecare, fără niciun fel de semnificație religioasă. Se apropie de noi un om cu barbă mare și chipul de călugăr.  Avem impresia că cineva ne recunoaște. Ne înșelăm însă. Cu cât este mai aproape, cu atât pare mai dezorientat. Pese...

Într-o localitate îndepărtată o femeie își plânge înăbușit durerea. O întâlnesc tocmai în acele momente, încercând prin slujba de înmormântare să îi aduc un strop de mângâiere. Ana are optzeci de ani și pare atât de puternică încât ai impresia că va mai duce încă douăzeci de ani durerea pierderii fiicei sale. Ne luăm cu toți rămas bun de la fiica plecată prea devreme dintre noi și suntem cu toții atenți să alinăm inima unei mame pe chipul căreia stau adânc încrestate cărările vieții. Mai schimbăm câteva vorbe după cina răposatei. Ana pare că nu are nevoie de nicio îmbărbătare, ba încă zâmbește ca și când ar fi fost cu cinci zile în urmă când fiica ei era bucuroasă și perfect sănătoasă. - Vă mulțumesc, părinte, că ați fost alături de noi. Eu nu prea sunt cu biserica. Suntem plecați de aproape cincizeci de ani, ne-am rupt cu totul de toate. Nu mai am rude în țară, nu mai am pe nimeni. Mi-am dorit mereu să fiu înmormântată în România, dar visul acesta nu mai poate fi împlinit. Acum am o ...

Ludmila era o bătrânică în vârstă de 100 de ani, internată la secția pentru bolnavii de demență a unui spital de geriatrie din Germania. Aflu de ea și mă grăbesc să o cunosc și să o ajut cu ce îmi stă în putință, știind că de la o vârstă timpul devine foarte nerăbdător. Ajuns în fața secției mă întâmpină o ușă galbenă bine zăvorâtă. O asistentă mă însoțește și rezolvă cumva să se deschidă poarta către o lume pe care nu o cunoscusem niciodată până atunci. Pătrund timid pe holurile secției și privesc cu prețuire chipurile îngreunate de zecile de ani ale bătrânilor pierduți în ceața gândurilor. Unii stau cu privirea ațintită într-un punct fix, alții se uită la mine de parcă nu m-ar vedea, alții schimbă câteva vorbe între ei în șoaptă de parcă nu ar vrea să tulbure în vreun fel vizita mea acolo. Pe hol în fața unei uși stă Ludmila, cea mai frumoasă bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată în viață. Părul îi este alb ca neaua, chipul zâmbitor, ochii mari și albaștri ca cerul. Nu ...