Demenții își aduc aminte

Ludmila era o bătrânică în vârstă de 100 de ani, internată la secția pentru bolnavii de demență a unui spital de geriatrie din Germania. Aflu de ea și mă grăbesc să o cunosc și să o ajut cu ce îmi stă în putință, știind că de la o vârstă timpul devine foarte nerăbdător. Ajuns în fața secției mă întâmpină o ușă galbenă bine zăvorâtă. O asistentă mă însoțește și rezolvă cumva să se deschidă poarta către o lume pe care nu o cunoscusem niciodată până atunci.

Pătrund timid pe holurile secției și privesc cu prețuire chipurile îngreunate de zecile de ani ale bătrânilor pierduți în ceața gândurilor. Unii stau cu privirea ațintită într-un punct fix, alții se uită la mine de parcă nu m-ar vedea, alții schimbă câteva vorbe între ei în șoaptă de parcă nu ar vrea să tulbure în vreun fel vizita mea acolo.

Pe hol în fața unei uși stă Ludmila, cea mai frumoasă bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată în viață. Părul îi este alb ca neaua, chipul zâmbitor, ochii mari și albaștri ca cerul. Nu își arată cei 100 de ani de viață. Își arată doar bucuria care i se revarsă pe chipul luminat.

- Ea este Ludmila, îmi spune asistenta.

- Doamne ajută, spun, salutând cu reverență o centenară care radiază bunătate. 

- A venit părintele, îi strigă tare în ureche asistenta.

- O, domnule doctor, mă bucur că ați venit. Atât de tare mă doare mâna aceasta. Vă rog să mă ajutați, să îmi faceți un masaj.

Îi prind mâna și o masez cu bucuria că pot face ceva care să îi aline suferința. Mă simt de parcă mă reîntâlnesc cu bunica și o îngrijesc cu același drag.

- E părintele, nu doctorul, îi strigă iarăși la ureche asistenta.

- Aaa, părintele. Părinte, vă rog să intrați în casa mea.

Deschide chiar ușa în fața căreia stă așezată pe un scaun și mă poftește înăuntru.

- Imediat va sosi și soțul meu. Este dus până la magazin, spune Ludmila încrezătoare că soțul se va grăbi să ajungă și el să se bucure de vizita mea.

- Soțul e decedat de peste 3 decenii, îmi șoptește asistenta, grijulie să nu aștept venirea soțului.

Ludmila îmi povestește diverse lucruri, despre părinți, copii, despre soțul care întârzie. Le istorisește pe toate în amânunt însă într-o mare învălmășeală temporală. Pentru ea nu mai există o delimitare atât de clară între trecut, prezent și viitor.

- Bine, îi răspund. Până sosește soțul dumneavoastră să vă citesc niște rugăciuni.

Extrem de receptivă Ludmilă mă uimește. Se așează în genunchi și îmi ia epitrahilul pentru a-l pune pe cap. Încep rugăciunea: Împărate Ceresc, Mângâietorule....și mă opresc. Sub epitrahil un glas blând se roagă împreună cu mine, cerând mângâierea Domnului: Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul Bunătăților și Dătătorule de Viață, vino și te sălăsluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre. O las pe Ludmila să continue rugăciunile începătoare, iar eu o însoțesc cu rugăciunea în gând. Nu face nicio greșeală, le spune cu maximă exactitate și dăruire. Mă cuprinde un fior dumnezeiesc care mă convinge că nu am văzut doar cea mai frumoasă bătrânică, ci am auzit și cea mai puternică rugăciune. Îmi continui apoi mai departe rânduiala, plin de admirație, plin de uimire. 

- Aceste rugăciuni le știu de când eram foarte mică. Le spuneam cu mama, mă informează Ludmila, sporindu-mi bucuria.

Ne mai plimbăm o vreme între trecut, prezent și viitor fără să ne pese de granițele dintre ele. Apoi mă pregătesc de plecare. O îmbrățișez cu recunoștință și prețuire pe Ludmila și îmi iau rămas bun, știind că e prima și ultima întâlnire a noastră aici pe pământ. Ies din cameră și iau cu mine în suflet imaginea unui om care a trăit 100 de ani cu folos. O trădează chipul plin de blândețe și de pace, dar și căldura și bucuria pe care le emană glasul ei.

Fac cale întoarsă, pășesc spre ușa galbenă care se închide în urma mea cu un răsucit de cheie. Părăsesc o lume mică în care am întâlnit un om cu suflet mare. Cobor scările spitalului îngândurat, cutremurat. Un gând îmi străpunge inima: Doamne, demenții își aduc aminte să se roage și noi cei sănătoși uităm? Nu știu cât s-a folosit Ludmila de vizita mea, știu însă cât m-am folosit eu de chipul ei, de glasul ei, de rugăciunea ei.

Pr. Iosif-Cristian Rădulescu