Într-o țară ca afară

Mihai era bucuros că studiile sale nu sunt în zadar, ca toată investiția părinților săi nu se va duce de râpă, că potențialul lui nu va mai rămâne neobservat și nefolosit.  În sfârșit trăia într-o țară ca afară. Era cu totul cucerit de autostrăzile bine puse la punct, de trenurile curate și punctuale, de chipurile zâmbitoare întâlnite la tot pasul, de oamenii politicoși pe care îi întâlnea pe stradă, la ghișee, la diferite instituții. Trăia entuziasmul începătorului, poate chiar mai mult decât un entuziasm. O adevărată fascinație a Occidentului îi dădea sentimentul mult așteptat al împlinirii și îl purta cu gândul într-un viitor tot mai strălucit.

Muncea cu multă seriozitate. Dădea mai mult decât i se cerea și roadele muncii sale nu încetau să apară. Mihai fusese rapid promovat într-o funcție de conducere.

- Cum de ai reușit atât de repede? îl întrebă Mark. Te invidiez. Eu lucrez de peste zece ani în această firmă și nu mi s-a propus niciodată o promovare.

- Stai liniștit. Îți va veni rândul, răspunse Mihai cu bucuria omului care și-a dovedit potențialul.

Munca umplea zilele lui Mihai atât de mult încât la un moment dat îl speria doar gândul că ar fi avut nevoie de concediu. Nu voia să renunțe la ritmul de lucru și la promovările pe care le aștepta muncind pe rupte. 

Acasă soția lui Mihai, Anuța, nu se mai regăsea. Privea neputincioasă cum zilele erau atât de rapid acoperite de întunericul nopții. Un iureș dădu năvală în viața lor și îi antrena într-un vârtej menit să dea forță societății capitaliste. 

- Nu avem ce să facem. Așa sunt timpurile. Așa e viața, răspundea scurt Mihai atunci când soția îl întreba dacă mai poate merge în acest ritm.

După ani și ani ajunsese și Mihai să resimtă efectele acestui vârtej care îl îndepărta tot mai mult de el însuși și de familia sa, de care în România s-a bucurat ani la rând cu pace și bună înțelegere. Puterile slăbite ale lui Mihai culminau într-un sentiment de lehamite. Nu mai reușea să adapteze lumea lui interioară la lumea exterioară. Era sătul de așteptarea promovării care nu mai venea, deși o merita din plin. Obosise privind atâtea chipuri necunoscute și rânjite în jurul lui. În tren, în gări, pe străzi și chiar la serviciu se vânturau străini presați de timp și de griji, sporindu-i golul lăuntric. „Aceasta să însemne babilonie?” se întreba Mihai adesea scrutând spectacolul pe care îl oferea multiculturalismul vestic.  

- Mi-e dor de tanti Geta și de nea Costică, spuse Mihai soției, referindu-se la vecinii care aveau grijă de casa lor din România. M-am săturat de cuvântul ”doamnă” și ”domn”. Pur și simplu aici totul este rece, distant. Străinătatea îmi intră la oase, se plângea Mihai Anuței.

Anuța îl asculta cu răbdare și își simțea sufletul ușurat că în sfârșit o înțelegea soțul ei. Era prima oară în zece ani când soțul ei privea obiectiv lumea din jurul lui. Mihai se vindeca încetul cu încetul de mirajul Occidentului. Vedea că oamenii au aceleași patimi ca și acasă, doar că legile dure îi țineau mai bine în frâu. „Dacă și în România legea ar fi lege pentru toți, mâine m-aș întoarce”, se confesa Mihai prietenului său, Abdullah. Îi era dor de relații călduroase, de zâmbete sincere, de o politețe fără viclenie. Îi era dor de libertatea sufletului pe care o resimțea de fiecare dată când își făcea concediu în România. Nu mai voia o țară ca afară, ci o țară ca înlăuntrul lui, o țară în care nu mai era nevoit să trăiască în două lumi paralele.

Mihai se hotărî în cele din urmă să plece în România, țara pe care învățase să o prețuiască. Îi erau cu mult mai dragi acum românii, graiul românesc, credința, locurile natale, aerul, apa, munții, codrii. „Acolo până și copacii ne sunt prieteni”, îi spunea Anuței zâmbind. Mihai nu voia să meargă oricum acasă, ci cu gândul să pună în slujba țării bogata experiență acumulată în ultimii zece ani. În toiul pregătirilor de întoarcere îl frământa însă o singură întrebare: „Este țara pregătită să își primească fiii înapoi?” Mihai își făcea cruce de fiecare dată și se ruga: „Dă, Doamne, să fie!”