Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea.

Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul.

-          Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător.

-          Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc.

Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar vrea să facă parte niciodată. Nika înțelege toate cu înțelepciunea unui copil pe care viața l-a învățat să stea de mic pe propriile picioare dar și pe propriul drum. Nika este un suflet împăcat cu viața. Ea nu vrea să fie nici mai mare, nici mai mică. Ea nu vrea să fie altfel, dar nici cum a fost până acum. Ea vrea să fie așa cum este.

Un singur lucru și-l dorește nu pentru că vrea neaparat, ci pentru că trebuie: să mănânce ceva. Nika nu are mamă care să-i gătească, nici tată pe care să se poată baza. Nika este singură.  Părinții s-au despărțit unul de altul, dar și de ea. Ca mulți alți copii ea a plătit factura regretelor și a greșelilor adulților incapabili să-și asume responsbilitatea pentru cei cărora le-au dat viață.

Își continuă drumul către casa în care tatăl mai vine câteodată să mai doarmă, atunci când se mai ceartă cu noua lui prietenă. Speră să-l vadă măcar o dată până se termină anul. O apăsare în pântecele mic și ros de foame o face să se oprească în fața unei case. Mai are doar patru case de trecut până ajunge la destinație.

Deodată poarta vecinei se deschide.

-          Azor! Haide la mama, strigă femeia cățelul străzii.

Femeia are un castron cu mâncare pentru cățel. O bucată de mămăligă amestecată cu alte lături. O așează chiar în fața casei pentru Azor și intră în curte, gândind că Azor va veni să o mănânce.

Nika nu mai poate răbda. Merge tiptil și înfulecă cu nesaț din castronul picat la țanc.

-          Azor, Azorel, mânca-te-ar mama, strigă vecină gândind că Azor își potolește foamea.

Dar nu este Azor. E Nika, spre stupoarea femeii, care începe să ocărască fetița că a mâncat mâncarea cățelului, care tocmai se apropie bucuros gudurându-se pe lângă picioarele femeii, cerând insistent ceva.

-          Ia uite, mă, ce a făcut nenorocitul ăsta de copil. A mâncat din castronul necăjitului ăstuia de cățel. A lăsat cățelul mort de foame. Pleacă de aici, netrebnico! Ai ajuns să mănânci până și mâncarea animalelor nevinovate.

Nika nu reacționează. Își șterge gura cu mâneca lungă a hainei și merge mai departe, biruitoare peste foame, biruitoare peste ocări, biruitoare peste indiferența vecinilor care pot dormi liniștiți știind că lângă ei un copil se chinuie de foame. Ea nu mai așteaptă acum Crăciunul. Pentru Nika Crăciunul a venit și a trecut deja. Așteaptă următoarea sărbătoare, ziua când va apuca să mânânce din nou ceva, chiar și din mâncarea nevinovatelor animale.