Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.

–  Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.

Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.

– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme persoanale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.

– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.

– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.

– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.

– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.

– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.

–  Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.

Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.

– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.

– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?

– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.

– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.

– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.

– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsise niciun loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.

Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de mult ori prin centrul orașului. La un moment dat zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător acolo era părintele Macarie care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.

– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.

– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.

– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile întrucât trebuie să părăsim această biserică.

– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.

– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu