Vrem spitale, nu catedrale

 

Darul Sfântului Nicolae

- Da. Am cancer. Sună aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca.

Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune.

-          Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine.

Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseții așezate de Dumnezeu în sufletul lui. Era conștient de darurile primite de sus, dar indiferent la modul în care trebuie să le folosească pentru a le înmulți. A petrecut vreme îndelungată în patimi de care acum nu este deloc mândru, dar pentru care a cerut iertare și vindecare cu toată inima.

-          Am luat-o din nou pe calea Bisericii. Am simțit că am revenit acasă. Sufletul meu se simte foarte bine în biserică, deși, cum v-am spus, nu îndrăznesc să cer vindecarea trupească, pentru că nu o merit. Dar măcar pe cea sufletească dacă mi-o dăruiește Domnul pe ultima suta de metri...,se confesează Luca.

-          O să vă dea. Nu vă faceți griji. Mai ales că v-ați spovedit cu atâta pocăință și cu atâta dorința de a fi cu Dumnezeu.

-          Părinte, mai o dorință. Am auzit că e bine să mori într-o zi de sărbătoare. Am făcut un calcul. Dacă mai am cu adevărat patru luni de trăit, ar trebui ca de Sfântul Nicolae să mă duc dincolo. Credeți că s-ar supăra Dumnezeu să-i cer să mă ia de Sfântul Nicolae? întreabă Luca așteptând cu nădejde o încurajare.

-          Domnul este atent la sufletul nostru. Cred că vă poate îndeplini și această dorință, mai ales dacă vă rugați și Sfântului Nicolae să mijlocească pentru dumneavoastră, îi răspund mișcat de smerenia acestui om care nu poate cere vindecare, dar care se gândește să ceară micul favor de a-și da duhul în mâinile lui Dumnezeu într-o zi de sărbătoare, pentru că e convins că așa ar avea o șansă în plus la rai.

Lunile trec cu greutate. Luca așează totul, convins că pleacă într-o călătorie din care nu se va mai întoarce. Ne reîntâlnim de data aceasta la spital pentru Sfânta Taina a Spovedaniei și a Împărtășaniei.

-          Nu este cale mai bună de pregătire decât Spovedania și Împărtășania. Atât de mult mă ajută, mă liniștește și îmi dă puterea să țin gândurile cele bune în inima mea. Nici în aceste momente nu mă părăsește Domnul, deși eu L-am părăsit atâta amar de vreme, spune Luca oftând. M-am împăcat cu toți. Le-am cerut iertare tuturor din inimă și mă bucur că m-au iertat. Mi-am așezat toate. Am dat tot ce am avut în casă. Am reziliat contractul de închiriere. Am pus totul în rânduială. Acum ultima mea casă pe acest pământ este această cameră de spital.

Este o cameră simplă de spital în care domnește pacea. Luca este resemnat cu voia lui Dumnezeu. A primit-o în inimă și trăiește doar cu gândul la mila Lui. Durerile lui se alină ușor cu un singur paracetamol.

-          E o minune, părinte. Am dureri, dar suportabile și îmi trec cu un singur paracetamol. Să fie din pricina faptului că am acceptat boala și m-am lăsat în voia Domnului?

-          Cu siguranță, îi răspund, convins că omul care se lasă în mâinile lui Dumnezeu salvează multă energie și evită o suferință și mai mare.

 

Ne despărțim. Amândoi avem sentimentul clar că nu ne vom mai vedea pe acest pământ. Ne strângem mâna ca doi prieteni pe care Dumnezeu i-a adus pe aceeași cale pentru o scurtă vreme ca să fie împreună în aceste momente grele.

-          Părinte, vă mulțumesc din toată inima pentru tot. Îl rog pe Domnul să vă răsplatească.

Mă uimește continuu forța resemnării acestui suflet frumos. Îmi pier cuvintele. Îmi rămâne doar emoția unei întâlniri cu totul speciale. Ne despărțim în duhul păcii care umple salonul în care este internat Luca, ultima stație de oprire pe acest pâmânt a acestui suflet sensibil.

E ziua Sfântului Nicolae. Încep ziua cu chipurile pline de bucurie ale copiilor mei care au găsit în ghetuțe exact ceea ce își doreau de la Sfântul Nicolae.

-          Tata, de unde știe Sfântul Nicolae să ne aducă exact ce ne dorim? mă întreabă copiii uimiți de bunătatea Sfântului.

-          Sfinții, pentru că au sufletul bun, primesc întotdeauna de la Dumnezeu înștiințare în inima lor despre ceea ce au nevoie ceilalți și puterea de a le împlini dorințele, le spun mulțumindu-i cu acest răspuns.

Mă duc apoi să mă uit pe telefon. Un mesaj stă necitit de la ora 00:10.

„Dragă părinte Iosif, Sfântul Nicolae a fost astăzi la ora 00:05 la Luca ca să-i aducă  în dar vestea bucuroasă că de acum va petrece cu Dumnezeu în veșnicie. Este exact ceea ce și-a dorit Luca de la Sfântul Nicolae. Câtă bunătate au sfinții lui Dumnezeu! Vă mulțumim pentru tot. Fratele Ioan.”