Ottonel se pregătea să plece din România. Era sătul de mizeria socială pe care ecranele televizoarelor o afișau fără niciun discernământ. Sub presiunea insatisfacțiilor personale, secătuit de orice speranță de mai bine, se hotărî să ia drumul pribegiei și să se alăture milioanelor de români autoexilați din dorința unei vieți mai bune. Era convins că viața lui va lua o turnură decisivă dacă va accepta postul de economist la un hotel într-o țară europeană.
Ajunsese în gara orașului cu nume pe care abia putea să îl pronunțe. O forfotă nemaiîntâlnită în care distingea cu greu chipurile oamenilor îl dezorientă. Se adresă în limba engleză unui angajat de la căile ferate.
- Spuneți-mi vă rog cum să ajung la autobuz.
- Mergeți direct înainte până la ieșirea din capăt, apoi cotiți la stânga și acolo veți găsi stația, îi răspunse cu deosebită amabilitate funcționarul.
”Excepțional, câtă politețe”, se gândi Ottonel. Reuși să găsească autobuzul și să ajungă la hotelul la care urma să lucreze.
La destinație îl aștepta întreaga echipă de conducere care îl întâmpină cu un fast deosebit. Apoi o recepționeră îl conduse până la apartamentul de lux în care urma să locuiască. Încântat peste măsură de primirea călduroasă și atât de minuțios pregătită, Ottonel ardea de nerăbdare să se apuce de treabă.
Mai înainte de a începe lucru se prezentă la oficiul de evidența populației pentru a-și anunța oficial domiciliu.
- Cum vă numiți? întrebă politicos funcționara.
- Ottonel Mogoșoaia.
- Dați-mi vă rog pașaportul, solicită doamna.
Funcționara notă în calculator toate datele și întrebă la final.
- Religia dumneavoastră?
- Ortodoxă?
- Orto....cum?
- Sunt creștin-ortodox, răspunse Ottonel.
Funcționara îi înmână lui Ottonel actul de înscriere și-l rugă să verifice corectitudinea datelor. Ottonel observă că la rubrica religie scria fără religie.
- E o problemă. Eu sunt creștin-ortodox, nu sunt fără religie.
- Vă înțeleg. Dar acest lucru nu contează pentru computer. El înregistrează doar confesiunea pentru care se plătește taxă de cult.
Primele zile de muncă decurseseră cu un avânt deosebit. Un adevărat profesionist, Ottonel uimea prin competență, dar trezea și invidia celor din jur. Câștiga foarte bine și cifrele pe care le afișau conturile sale nășteau tot atâtea planuri în mintea lui. Zilele zburau și munca lui Ottonel devenea tot mai acaparantă. Nu mai găsea timp nici măcar de el însuși. Ritmul său de viață se desfășura în jurul hotelului care îi devenise singura lume în care se simțea oarecum bine. Muncea neîntrerupt în virtutea inerției. În timpul lucrului îi reveneau de multe ori în minte imagini de la munca de pe câmp la care se angaja ca și adolescent din bucuria de a-și ajuta părinții și bunicii. Cât de mult și-ar fi dorit acum să schimbe locul! Ce nu ar fi dat să fie iarăși pe câmpul bunicilor, câmp al libertății și al bucuriei!
Dorul de casă era un freamăt pe care îl simțea în tot trupul. Ottonel se îmbăta însă cu apă rece. Se trezea convingându-se pe sine că nu are rost să se întoarcă acasă, că acasă sunt oameni care nu-l înțeleg, că acasă e totul mai rău decât niciodată, că România nu o să fie în veci la nivelul țărilor occidentale... „Și totuși e acasă”, își răspundea singur în momente de sinceritate. Îi era dor de toți, dar mai ales îi era dor de morți. Se vedea pe sine îngenunchind în fața mormintelor bunicilor și părinților săi, mulțumindu-le pentru învățăturile pe care le-a primit de la ei și pe care acum le înțelegea mai bine decât oricând. „Nu te duce în străinătate, că te faci străin”, îi spunea bunica atunci când Ottonel se pregătea să părăsească țara. Și cuvântul bunicii se adeverise. Când era în România se simțea străin de lumea de acolo, când era în străinătate sentimentul se accentua și mai mult. Devenise un străin pentru lume și chiar pentru sine însuși.
După patru ani Ottonel se mută într-un alt oraș, unde se deschisese un nou hotel al firmei la care lucra și de care trebuia să se ocupe în calitate de manager. Și acolo trebui să meargă să își anunțe domiciliul. Funcționara urmă procedura de înscriere în registrele de evidență a populației și îi dădu lui Ottonel formularul pentru ultima verificare. Cu ochii obosiți de atâtea chipuri necunoscute, de atâtea nopți de singurătate și de dor de un acasă, Ottonel încuviință totul nemaivrând să știe cum îl cheamă, ce religie are, unde locuiește.
de pr. Iosif-Cristian Radulescu
de pr. Iosif-Cristian Radulescu

Comentarii
Trimiteți un comentariu