Prietenul invidios

„Mă bucur pentru tine”, îi spuse Tudor și își îmbrățisă prietenul. Antonie resimți îmbrățișarea lui ca un țăruș de gheață înfipt în inimă. „Ce trăire ciudată”, se gândi Antonie. „Oare răceala aceasta este prețul noii mele funcții?”, se întrebă fulgerător. Dar nu avu timpul necesar să aprofundeze gândul că deja următorul coleg veni să-l felicite pentru proaspăta promovare.

După seara festivă organizată cu ocazia promovării lui Antonie, Tudor se întoarse acasă cu soția. Fusese o zi extenuantă și în interior și în exterior. Prea multe activități, prea multe gânduri, prea multe emoții. „Un somn bun ne va revigora  după o zi atât de lungă”, adăugă Magda și se așeză în pat adormind după numai câteva clipe.

Tudor însă nu putea dormi. Îl chinuiau umbrele ambițiilor sale prăbușite ca un domino de succesul prietenului său din copilărie. Ar fi dat orice să schimbe rolurile, să fie el noul director, poziție pe care era convins că o merita cu mult mai mult decât Atnonie. Îl durea bucuria pe care o văzuse pe chipul prietenului său, îl revoltau cuvintele de laudă pe care le primise Antonie de la colegi, aplauzele care încă îi răsunau ca niște pocnituri în urechi. Toate acestea îl făceau să se întoarcă de pe o parte pe alta, dorindu-și exasperat să se arunce într-un somn din care să nu se mai trezească niciodată.

Nu putea să închidă ochii. Îi reveneau imagini care-l săgetau în locul rănit de ratarea unei promovări pe care nu putea să o accepte. Stătea cu ochii ațintiți pe plafonul care devenise un ecran pe care își proiecta tulburarea.  Pe acest ecran se perindau gesturile de bucurie ale lui Antonie care eliberau în inima lui otrava invidiei. Șocat de gândurile care i se cuibăriseră atât de profund în suflet, Tudor se străduia cu disperare să oprească acest film care în care se derulau fără oprire, ca dintr-un buboi spart, amintirile frumoase din copilăria lor îmbinate cu proaspetele dezamăgiri pentru care îl învinovățea pe Antonie.

„Ce e cu tine? De ce nu dormi?”, întrebă Magda, trezită de un oftat adânc scăpat fără voie de Tudor. „Nu pot să dorm pentru că sunt prea obosit. Nu-ți face griji pentru mine. Culcă-te la loc. O să adorm și eu curând”, îi spuse Tudor încurajând-o să se bucure de linștea nopții.

Era într-adevăr o oboseală accentuată de gândurile care-l țineau prizonier într-un cerc vicios din care nu mai știa cum să iasă. „De ce el și nu eu, Doamne?” se întrebă încercând parcă să-L tragă la răspundere pe Dumnezeu pentru ceea ce trăia. „M-ai întrebat de atâtea ori ce înseamnă smerenia. Nu așteptai și un răspuns?” se auzi un ecou lăuntric plin de claritate. Tudor se lumină la față. Da, Îl rugase pe Dumnezeu atât de mult să-i descopere ce este semerenia și acum stătea în fața unui răspuns. Îi era rușine pentru prostia de care dădu dovadă, dar se bucura totodată că i se dezlegase o mare taină. Acum înțelesese că smerenia înseamnă să nu te consideri tu mai merituos decât alții, să nu îngădui în inima ta veninul invidiei, să te bucuri de bucuria celuilalt.  Aceste gânduri îi aduseseră lui Tudor liniștea mult dorită și-l cufundă într-un somn odihnitor.

Se trezi cu puteri reînnoite neștiind dacă a visat sau a trăit aievea. „Ce-ai avut aseară de nu ai dormit?”, întrebă Magda, confirmându-i că nu a fost un vis. „Nimic, am trăit o mare bucurie!”, răspunse hotărât soției sale. „E și firesc după evenimentul de ieri” spuse cu naturalețe Magda. „Da, e firesc”, încuviință Tudor cu veselie nespusă și se pregăti pentru o nouă zi de lucru.

Porni spre serviciu și după puțină vreme se strecură în noul birou al prietenului său. Îl îmbrățisă cu adâncă prețuire. „Antonie, mă bucur de succesul tău. Ești omul potrivit la locul potrivit. Sunt convins că voi învăța și mai multe lucruri de la tine de acum înainte. Te asigur de tot sprijinul meu”, îi transmise cu încredere Tudor.

„Îți mulțumesc, Tudor. Știam că pot conta pe prietenia ta”, spuse Antonie simțind cum i se topește gheața din inimă și reproșându-și interior că a putut pentru câteva ore să simtă răceală față de prietenul său din copilărie.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu