Ăstea ne fac de rușine!

Se apropie cu pași mărunți și timizi de parcă nu ar fi fost vrednică să calce pragul bisericii. Fața îi strălucea de machiajul încărcat cu care încerca să se ascundă de ea și de ceilalți. Privirea ei pierdută îl atenționă pe preot că în sufletul ei se zvârcolesc trăiri cărora nu le mai poate face față. 

- Pot să vorbesc cu dumneavoastră?, întrebă femeia cu glas blând.

- Cu mare drag, îi spuse părintele, pregătindu-se suflește pentru o discuție în care se prefigura o revărsare de tumult sufletesc. Să ne așezăm.

S-au așezat amândoi și femeia a început să își deschidă sufletul. Se mințise pe sine, crezând că fiecare îmbrățișare pe care o dăruise sau o primise în viața ei era un refugiu în iubirea de care dusese lipsă o viață întreagă. Credea că frumusețea chipului ei și silueta atât de dorită de împătimiți îi vor putea aduce căldura unei inimi după care tânjea din copilărie. Se înselașe amarnic, iar acum nu mai putea tăgădui această înșelare, pentru că îi sporise atât de mult chinul lăuntric încât nu îl mai putea purta. Durerile și păcatele se revărsau amestecate în cuvânt și lacrimi.  

Fiecare mărturisire făcută cu adâncă părere de rău se transforma într-un iscusit gest de restaurare a adevăratului chip lăuntric al femeii. Chipul exterior devenea tot mai mâzgălit de machiajul care căuta și el să fugă de pe fața ei, rușinat parcă de faptul că a ajutat-o să se ascundă atâta vreme. Sufletul ei se descoperea ca o icoană restaurată prin lucrarea pocăinței. Bucuria își făcea loc în adâncul ei, pe măsură ce brațele lui Dumnezeu se deschideau larg cuprinzându-i ființa. Raiul își trimitea razele și binecuvântările în abisul acestui suflet, care înțelesese că mângâierea lui nu putea fi dobândită cu plăceri trupești. 

  „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit”, auzi părintele șoptindu-i-se parcă în ureche cuvântul Mântuitorului. 

- Da, Dumnezeu Își poate restaura chipul Său în noi, dacă noi procurăm apa pocăinței”, grăi părintele cu credința întărită de minunea la care tocmai era martor.

Femeia se ridică și porni hotărâtă să se bucure de acum de iubirea lui Dumnezeu. În drum spre ieșirea din biserică dădu față în față cu o cunoștință. Aceasta o măsură din cap până în picioare și îi aruncă o privire de dispreț. 

-Ăstea ne fac de rușine, părinte, spuse doamna tocmai intrată în Sfânta Biserică. 

„Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine”, îi trecu părintelui prin minte. Într-adevăr, femeia făcuse un lucru bun. Se întorsese acasă la Părintele ceresc. De acum nu mai avea să caute iubirea pe căi absurde.

- Bine ați venit în casa Domnului Milostivirii, îi răspunse părintele cu blândețe.

„Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”, își aminti preotul rușinându-se că el nu trăise niciodată o pocăință atât de adâncă.

Locul în care fuseseră așezați părintele și femeia era încă ud de lacrimi și mirosea a rai. Da, acolo se coborâse raiul, la ușa căruia femeia plânsese ca odinioară Adam să fie primită înapoi. Iar raiul nu ezitase să își deschidă generos porțile și să lase să se reverse prin ele puhoaie de iubire vindecătoare.

pr. Iosif-Cristian Rădulescu