Sunt din întâmplare martor la pensionarea unei doamne dintr-o instituție. Sunt curios să văd cum se desparte un om de colegii săi de muncă după patruzeci de ani de activitate continuă.
Începe ceremonia. Cuvântări scurte și obiective, pe alocuri un umor binevenit. Îi vine rândul pensionarei. Ia cuvântul și mulțumește frumos pentru cadouri și pentru urările tuturor colegilor. Totul durează două minute și se încheie sec: „Ne mai vedem cumva.”
În jur câteva colege mai inimoase încep să plângă. Inclusiv directoarei îi dau lacrimile.
- O să ne fie foarte dor de tine, îi transmit sincer celei care de mâine nu va mai deschide ușa firmei pe care a slujit-o aproape jumătate de veac. Le răspunde bătându-le pe umăr. Nu schițează absolut nicio expresie.
- Cum de nu trădează nicio emoție? se miră directoarea uitându-se atent în ochii colegei cu care a colaborat patruzeci de ani.
- Așa era și tatăl meu, interveni un alt coleg. Era foarte rece și nu își trăda niciodată emoțiile. Eu nu l-am cunoscut decât foarte serios. Nu l-am văzut nici trist, nici vesel, nici nervos, nici bucuros. Avea mereu aceeași expresie. Niciodată nu am știut ce este în sufletul lui. Sunt oameni care pur și simplu nu vor să aibă de-a face cu sentimentele proprii, cu atât mai puțin cu ale celorlalți.
- Și totuși sunt patruzeci de ani, completă directoarea, neputând să înțeleagă cum poți să nu reacționezi în niciun fel la atâta emoție creată în jur. Tuturor ne pare rău că pleacă. A fost o angajată foarte conștiincioasă.
„Poate aceasta e problema că a fost doar o colegă”, îmi șoptește un gând. Această doamnă a avut în firmă colegi care au prețuit-o și au respectat-o, dar pare să nu fi avut prieteni cărora să le încredințeze ce se întâmpla în adâncul ei. Și cine știe câte lucruri s-au adunat în inima ei pe care a trebuit să le poarte singură de-a lungul atâtor ani.
„Poate aceasta e problema că a fost doar o colegă”, îmi șoptește un gând. Această doamnă a avut în firmă colegi care au prețuit-o și au respectat-o, dar pare să nu fi avut prieteni cărora să le încredințeze ce se întâmpla în adâncul ei. Și cine știe câte lucruri s-au adunat în inima ei pe care a trebuit să le poarte singură de-a lungul atâtor ani.
Mă uit în jur, urmăresc chipurile celor prezenți și ascult cu atenție discuțiile iscate în jurul acestor reacții și gândul mă duce la un răspuns pe care l-am primit cu ceva timp în urmă la o discuție oficială: „Să ignorăm sentimentele! Trebuie să rămânem obiectivi”. De parcă existența sentimentelor nu ar fi o realitate obiectivă! Nu e de mirare că mulți rămân atât de reci la tot ce se întâmplă înăuntrul și în jurul lor, la cuvântul Evangheliei, la propriile căderi, la suferința aproapelui. Și nici nu mai surprinde faptul că atunci când nu mai pot ignora existența sentimentelor, mulți aglomerează agendele psihologilor și psihoterapeuților. Acolo e voie să vorbești despre sentimente, ba chiar foarte necesar. Pentru unii cabinetele de psihologie au devenit singurul loc în care vorbesc cu ei și despre ei.
Îmi dau seama că avem nevoie nu doar de psihologi, ci mai ales de prieteni buni, oameni cărora să le poți mărturisi ceea ce trăiești, ceea ce simți, ceea ce gândești, de oameni pentru care contează ceea ce ai pe suflet, de oameni cu care să împărtășești gândurile și emoțiile tale. Avem nevoie de prieteni care să poarte taina inimii noastre, să ne susțină, să ne încurajeze, să nu ne judece, ci doar să ne iubească sincer și prin această iubire să ne ajute să nu ne răcim precum morții.
de pr. Iosif-Cristian Rădulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu