Povestiri din Occident

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale. - Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească. Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur. Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa ...

Cu sufletul slăbănogit de durere, Rareș privea în adâncul minții cum, o dată cu moartea mamei sale, se închidea într-o grabă de neîmaginat cartea copilăriei. Îi privea foile luminoase așezându-se rapid una peste cealaltă, acoperite la final de coperta pe care se revărsau stropi de dor. Nu existau cuvinte care  să îi poată exprima durerea. Erau doar momente îndelungate de tăcere alternând cu discuții despre altceva. Era o durere care îi anestezia nu doar sufletul, ci și trupul pe care  îl luase din trupul maicii sale. Cu această stare se adresă unui preot să oficieze slujba de priveghi.  - Nu pot, îi răspunse prompt preotul, nedumerit de faptul că mama lui Rareș a fost depusă într-o altă biserică decât cea păstorită de el. Știa că are permisiunea de a sluji la această capelă a orașului, atâta vreme cât răposata era de pe raza parohiei sale. Și totuși refuză. Rareș nu îi explică de ce a recurs la această variantă. Orice explicație era inutilă. Refuzul preotulu...

Într-o zi un om blajin, ai cărui părinți trecuseră în veșnicie, s-a apropiat de preotul din parohia sa și l-a întrebat: -  Părinte, care este cel mai greu lucru în preoție? -  Nu m-am gândit până acum la acest aspect, îi răspunse părintele surprins de întrebare. Am să mă mai gândesc și am să vă răspund până duminica viitoare. Preotul a început să caute răspunsul rememorând anii îndelungați de slujire. Își aminti cât de greu i-a fost începutul, cât de sfâșietoare i-au fost zilele în care înmormântase copii și tineri, plecați prea devreme din această viață, cât de apăsătoare au fost durerile bolnavilor pe care i-a îngrijit duhovnicește, cât de copleșitoare au fost situațiile în care era solicitat să dea sfatul cel mai bun, de umilințele pe care le îndurase până atunci. Dar niciunul dintre aceste aspecte ale slujirii sale nu părea să fie răspunsul la întrebarea omului. Întrebarea răscoli sufletul preotului până în dimineața zilei de duminică în care avea să ...

- Mai lucrați și altceva, părinte? mă întreabă  o distinsă doamnă cu o inteligență dovedită prin multe diplome și acte de recunoaștere a multiplelor merite și specializări pe care le afișează în cabinetul său. - Da, lucrez ca profesor într-o școală, spun nedumerit de întrebarea ambiguă. - Foarte bine, părinte, că și noi muncim, îmi răspunde privindu-și dinadins pereții plini de atestate. Mă încearcă un sentiment stânjenitor. Pentru această doamnă preoții nu muncesc, ci pierd vremea. Ei nu se numeră printre cateogriile profesionale care fac ceva pentru oameni. Osteneala lor nu are nicio relevanță. Ei nu fac nimic pentru societate. Deodată însă mi se înșiruie în minte chipuri mângâiate ale oamenilor care au trecut pragul bisericii, lacrimile lor șterse, zâmbetele lor readuse chiar și acolo unde nu părea să mai există speranță, ridicări bucuroase din scaunul spovedaniei. Resimt liniștea așezată în inima părinților și soților care în Biserică își reînnoiesc puterile de s...

- Bă, tu ai venit la oraș și nu mai vrei să porți opinci? Cine te crezi? se răsti profesorul de matematică la un coleg proaspăt venit în clasă, unul dintre cei mai buni la învățătură. Îndrăznise să își spună părerea. - Taci din gură, că mai ai tu până să ajungi ca mine. Ține-ți gura și lasă aerele ăstea. Te crezi deșteaptă? îi spuse profesoara de română unei eleve cu o minte strălucită. - Numai puturoșii reușesc în viață, se exprimă profesoara de engleză față de elevul care reușise la bacalaureat pe propriile forțe fără a avea nevoie de meditațiile doamnei. - Stai jos. Nu ai învățat, conluzionă profesoara de română după ce a ascultat părerile unui elev care nu coincideau cu rândurile dictate de ea de zor în orele precedente. Nu sunt invenții. Sunt întâmplări reale la care am fost martor. Bătăi, jigniri, umilințe, înjosiri. Și astfel de experiențe au fost parte din drumul devenirii multora dintre noi în instituțiile școlare. Eram prea mici să ne dăm seama de ele. Slavă ...

O vitrină cu statuete de aur. Te uimești privindu-le și te miri că sunt atât de multe și strălucitoare. Sunt oameni frumoși, impozanți. Sunt eleganți, au gesturi fine și priviri senine. Viori de porțelan, piane din lemn ales ca și cântarea lor, tablouri în culori fermecătoare le împodobesc locașul. Stau toți nemișcați pregătiți pentru un dans suav. Totuși, privirea lor trădează o teamă. Da, îți poți da ușor seama. Vitrina din fața lor e mare și înfricoșătoare.  În ea sunt figurine slute care îi privesc de sus. Sunt oameni mici care stau unul în cârca celuilalt. Figurinele își zâmbesc cu gura până la urechi, au obrajii roșii și își ascund abil frica de a nu se clătina. Într-un colț din vitrina lor stau îngrămădite inimi negre, stafidite. Deodată ușile vitrinelor se deschid larg.  În vitrina monstruoasă figurinile stau strâns legate unele de altele. Nu-și retrag mâinile, nu se dau jos de pe spatele unei alteia. Nu riscă să își piardă echilibrul. Figurinile își conti...

E vară. O droaie de copii zburdalnici și gălăgioși se joacă pe stradă, bucuroși că au scăpat de școală. Temele mai pot aștepta, așa cum și ei au așteptat să se termine orele. Au timp diseară să le facă. Entuziasmul jocului cu mingea nu scade cu timpul îndelungat care se scurge parcă într-un alt ritm decât cel pe care îl vor cunoaște ca adulți în secolul al XXI-lea.  Da, ați ghicit! Sunt copiii de la sfârșitul secolului al XX-lea, cei care mai știu să se joace Castel, Țară, țară vrem ostași. Hoții și vardiștii  și multe jocuri pentru care nu este nevoie de computer, tablete și alte gadget-uri. Slavă Domnului, spre sfârșit de secol XX încă putem noi controla jocurile și nu ele pe noi. Pe lângă această droaie de copii trece o bătrânică. Se întoarce de la piață cu o plasă transparentă în care duce o mulțime de fructe. Se oprește fascinată de bucuria noastră a copiilor. Ne zâmbește și ne cheamă să îi ușurăm povara. Ne împarte toate fructele tocmai aduse de la piată. Le l...

Sunt într-un oraș cunoscut din România. Am o problemă cu o ureche și merg de urgență la un medic ORL. Cer cea mai bună recomandare și mă grăbesc spre vizita medicală la policlinica cu plată, pentru că o programare urgentă în baza asigurării medicale este imposibilă. Doamna doctor e în vârstă și pare foarte pricepută. Începe consultația. Mă îngrozesc ustensilele ruginite cu care mi se umblă în ureche. Se constată necesitatea mai multor terapii, bineînțeles contra cost, fără însă a mi se explica diagnosticul grav mâzgălit pe reteță și nici motivele pentru care se va aplica această schemă de tratament. Nicio problemă. Mă bucur că există o soluție la afecțiunea de care sufăr. Primesc un pumn de antibiotice, niște antiinflamatoare puternice și picături de tot felul. Nu îndrăznesc să întreb dacă sunt chiar toate necesare, mai ales antibioticele față de care am o mare reticență. Întind o bancnotă pentru plata consultației și astept restul considerabil în zadar. Mi-e rușine să îl sol...