- Da, lucrez ca profesor într-o școală, spun nedumerit de întrebarea ambiguă.
- Foarte bine, părinte, că și noi muncim, îmi răspunde privindu-și dinadins pereții plini de atestate.
Mă încearcă un sentiment stânjenitor. Pentru această doamnă preoții nu muncesc, ci pierd vremea. Ei nu se numeră printre cateogriile profesionale care fac ceva pentru oameni. Osteneala lor nu are nicio relevanță. Ei nu fac nimic pentru societate.
Deodată însă mi se înșiruie în minte chipuri mângâiate ale oamenilor care au trecut pragul bisericii, lacrimile lor șterse, zâmbetele lor readuse chiar și acolo unde nu părea să mai există speranță, ridicări bucuroase din scaunul spovedaniei. Resimt liniștea așezată în inima părinților și soților care în Biserică își reînnoiesc puterile de slujire. Vibrez la bucuria împăcării oamenilor cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu ceilalți. Resimt bucuria îmbrățișărilor pe care le-am primit de la cei care s-au regăsit pe sine în întâlnirea cu Hristos la care am fost martor. Aud fiecare oftat de ușurare al sufletelor care în biserică își regăsesc acel acasă de care le este atât de dor. Aud cântecul de veselie cu care s-a umplut adâncul fiilor risipitori întorși în casa Tatălui. Privesc cu prețuire curajul înnoit din inimile oamenilor care și-au pus nădejdea în Dumnezeu. Admir finețea celor care au înțeles în profunzime Cuvântul Domnului. Mă fascinează prea bunul simț al celor care pun în practică iubirea evanghelică.
- Acestea sunt diplomele nevăzute care poartă pecetea și semnătura lui Hristos. Acesta este rodul muncii preotului care dorește să înalțe pe alții și să se coboare pe sine în adâncul Împărăției lui Dumnezeu, îmi zice un gând cu putere multă trimis ca o mare încurajare.
Mi-e mult prea penibilă discuția ca să o pot continua, cu atât mai mult cu cât am o deosebită prețuire pentru oamenii aflați în slujba oamenilor, pentru că știu că e o lucrare grea. Afirmația doamnei este însă pe cât de bulversantă pe atât de revelatoare. Așa gândesc oamenii care nu (mai) cred în Evanghelie: slujirea semenilor de dragul lui Dumnezeu nu are pentru ei niciun folos, niciun rod, pentru că el nu se vede nici pe hârtii, nici pe pereți.
Deodată însă mi se înșiruie în minte chipuri mângâiate ale oamenilor care au trecut pragul bisericii, lacrimile lor șterse, zâmbetele lor readuse chiar și acolo unde nu părea să mai există speranță, ridicări bucuroase din scaunul spovedaniei. Resimt liniștea așezată în inima părinților și soților care în Biserică își reînnoiesc puterile de slujire. Vibrez la bucuria împăcării oamenilor cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu ceilalți. Resimt bucuria îmbrățișărilor pe care le-am primit de la cei care s-au regăsit pe sine în întâlnirea cu Hristos la care am fost martor. Aud fiecare oftat de ușurare al sufletelor care în biserică își regăsesc acel acasă de care le este atât de dor. Aud cântecul de veselie cu care s-a umplut adâncul fiilor risipitori întorși în casa Tatălui. Privesc cu prețuire curajul înnoit din inimile oamenilor care și-au pus nădejdea în Dumnezeu. Admir finețea celor care au înțeles în profunzime Cuvântul Domnului. Mă fascinează prea bunul simț al celor care pun în practică iubirea evanghelică.
- Acestea sunt diplomele nevăzute care poartă pecetea și semnătura lui Hristos. Acesta este rodul muncii preotului care dorește să înalțe pe alții și să se coboare pe sine în adâncul Împărăției lui Dumnezeu, îmi zice un gând cu putere multă trimis ca o mare încurajare.
Mi-e mult prea penibilă discuția ca să o pot continua, cu atât mai mult cu cât am o deosebită prețuire pentru oamenii aflați în slujba oamenilor, pentru că știu că e o lucrare grea. Afirmația doamnei este însă pe cât de bulversantă pe atât de revelatoare. Așa gândesc oamenii care nu (mai) cred în Evanghelie: slujirea semenilor de dragul lui Dumnezeu nu are pentru ei niciun folos, niciun rod, pentru că el nu se vede nici pe hârtii, nici pe pereți.
Comentarii
Trimiteți un comentariu