Palme de la preoți

Cu sufletul slăbănogit de durere, Rareș privea în adâncul minții cum, o dată cu moartea mamei sale, se închidea într-o grabă de neîmaginat cartea copilăriei. Îi privea foile luminoase așezându-se rapid una peste cealaltă, acoperite la final de coperta pe care se revărsau stropi de dor. Nu existau cuvinte care  să îi poată exprima durerea. Erau doar momente îndelungate de tăcere alternând cu discuții despre altceva. Era o durere care îi anestezia nu doar sufletul, ci și trupul pe care  îl luase din trupul maicii sale.

Cu această stare se adresă unui preot să oficieze slujba de priveghi. 

- Nu pot, îi răspunse prompt preotul, nedumerit de faptul că mama lui Rareș a fost depusă într-o altă biserică decât cea păstorită de el. Știa că are permisiunea de a sluji la această capelă a orașului, atâta vreme cât răposata era de pe raza parohiei sale. Și totuși refuză.

Rareș nu îi explică de ce a recurs la această variantă. Orice explicație era inutilă. Refuzul preotului veni ca o palmă peste inima deja întristată, dar și ca o lovitură într-o piatră, căci așa își simțea Rareș sufletul, împietrit de durere. Mai mare suferință decât despărțirea de mama nu îi mai putea provoca nimeni și nimic în aceste clipe.

Rareș era singurul care veghea la capul mamei sale. Nu avea nici frați, nici rude. Se adresă preotului paroh al capelei și îl rugă să îl îndrume cum să procedeze cu rânduiala înmormântării. Preotul îi puse diferite întrebări și căută să afle ce cunoștințe comune avea în orașul în care a emigrat Rareș. Nici vorbă de condoleanțe, nici un cuvânt de îmbărbătare. Rareș ar fi vrut să se revolte, să riposteze, să se enerveze. Își păstră însă puterile, pentru a-și plânge durerea despărțirii pentru că știa că o durere neplânsă are forța de a ruina un om.

Era ziua înmormântării. Preotul capelei întârzie. Rareș simți acest lucru ca pe o nouă palmă. Piatra dinlăuntrul său se făcea și mai rece. Așteptarea îl chinuia. O mulțime de gânduri de judecată și de revoltă îi treceau prin minte. Deodată se deschise ușa capelei. O deschise chiar părintele care l-a botezat, un om  care Îl slujea pe Dumnezeu de peste cincizeci de ani și care îl cunoștea pe Rareș de mic copil. Îl îmbrățișă pe Rareș și îi șterse lacrimile de pe obraz. Erau brațele calde de care acest om cu suflet de copil avea nevoie, era mâna pe care o aștepta să-i mângâie inima.

La masă Rareș îi povesti toată tevatura prin care trecuse.

- Acum ai înțeles că și preoții sunt oameni care pot cădea. Ai înțeles că noi, preoții, suntem prea mici pentru un har așa de mare. Și totuși Dumnezeu are răbdare cu noi ca să ne ridicăm la măsura harului pe care l-am primit. Drumul spre această ridicare este și pentru noi plin de poticniri. Dar să știi că pe noi nu Dumnezeu, ci oamenii ne iartă mai greu, pentru că adesea ei neagă calitatea noastră umană, proiectând în noi idealurile lor de sfințenie.
- Mă luptam să nu fiu aspru în revolta care se chinuia să prindă contur înlăuntrul meu și să las lucrurile în voia lui Dumnezeu, îi răspunse Rareș.
- Am să îți spun ceva. Mama ta, simțindu-și sfârșitul aproape, m-a rugat să fiu singurul preot care să o îngroape. Dorința i-a fost împlinită fără ca eu să fac ceva. Părintele capelei m-a rugat să vin eu în locul lui, pentru că mergea la spital la un muribund. Știam că Dumnezeu va împlini ultima dorință a mamei tale. Așa a ales El să o împlinească, zădărnicindu-ți planurile într-un mod prin care să ieși mai bogat sufletește din această experiență. Acum ai înțeles că Dumnezeu nu îngăduie un rău dacă din el nu iese un bine și mai mare.
- Nu a fost un pic cam dur? întrebă Rareș copleșit de răspunsul părintelui.
- Sensurile adânci le înțelegem adesea în cele mai grele momente ale vieții noastre, îi spuse părintele.

Rareș era uimit de planul lui Dumnezeu. Aceasta uimire îi dădu puterea de a ierta din toată inima refuzul celor doi preoți și de a se lăsa mai mult în voia lui Dumnezeu, a cărei împlinire devenise cea mai importantă dorință a vieții sale.

pr. Iosif-Cristian Rădulescu