Am luat o plasă

E vară. O droaie de copii zburdalnici și gălăgioși se joacă pe stradă, bucuroși că au scăpat de școală. Temele mai pot aștepta, așa cum și ei au așteptat să se termine orele. Au timp diseară să le facă. Entuziasmul jocului cu mingea nu scade cu timpul îndelungat care se scurge parcă într-un alt ritm decât cel pe care îl vor cunoaște ca adulți în secolul al XXI-lea. 

Da, ați ghicit! Sunt copiii de la sfârșitul secolului al XX-lea, cei care mai știu să se joace Castel, Țară, țară vrem ostași. Hoții și vardiștii și multe jocuri pentru care nu este nevoie de computer, tablete și alte gadget-uri. Slavă Domnului, spre sfârșit de secol XX încă putem noi controla jocurile și nu ele pe noi.

Pe lângă această droaie de copii trece o bătrânică. Se întoarce de la piață cu o plasă transparentă în care duce o mulțime de fructe. Se oprește fascinată de bucuria noastră a copiilor. Ne zâmbește și ne cheamă să îi ușurăm povara. Ne împarte toate fructele tocmai aduse de la piată. Le luăm cu bucurie și recunoștință și ne continuăm jocul mai departe, care ne face surzi la orice chemare de a ne duce acasă „pentru că e târziu și mâine avem școală”. Bătrânica își continuă drumul spre căsuța ei modestă. Plasa ei e goală, dar sufletul ei e bucuros ca și al nostru. Ajunge la colțul străzii și schimbă câteva vorbe cu vecinii care ne tot boscorodesc.

- Am luat o plasă de fructe. Le-am împărțit-o copiilor. Mititeii, sunt așa de dragi. Cum să mă duc cu ea acasă și ei să stea nemâncați? Să primească Bunul Dumnezeu, le zice bătrânica, voind a-i îmbuna ca să ne lase în pace.

Au trecut anii cu deceniile și chipul acestei femei îl mai păstrez doar vag în memorie. S-a șters ușor din mintea mea de atunci, atât de împătimită de jocurile vii ale copilăriei. Abia acum, după atâția ani, îmi dau seama cât de mare era bunătatea ei, cât de minunată era jertfa ei. Voia să ne sporească bucuria și prin generozitatea ei să ia și ea parte la fericirea noastră. Nu conta pentru ea că a bătut „degeaba” drumul lung până la piață și înapoi. Conta că acei copii, care nu se gândeau să meargă acasă la masă pentru a nu întrerupe bucuria jocului, luau din mers un fruct care le dădea energie să se mai joace încă o zi întreagă.

Aș vrea să îmi aduc aminte de chipul acestei bunici atât de iubitoare de copii, pentru că mi-e dor... Mi-e foarte dor de chipul bătrânilor care îndrăgeau copiii, care se bucurau când le veneau nepoții în vizită și nu când scapau de ei, care nu pierdeau vremea pe Facebook sau la televizor, care prețuiau fiecare zi ca pe un mare dar de la Dumnezeu, care ne îndemnau să ne închinăm când bat clopotele bisericii, care ne întrebau mereu cum merge școala, care ne luau cu dragoste de urechi când mai scăpam un cuvânt nepotrivit sau ne comportam necuviincios, care ne rugau să îi ajutăm să ducă la biserică coșul cu colivă și colaci, care ne spuneau cât de mare este puterea credinței, care ne cucereau cu umorul lor, cu generozitatea lor, cu credința lor, care nu oboseau slujind cu bunătate și generozitate.