Treceți la conținutul principal

Așa se pierd valorile

O vitrină cu statuete de aur. Te uimești privindu-le și te miri că sunt atât de multe și strălucitoare. Sunt oameni frumoși, impozanți. Sunt eleganți, au gesturi fine și priviri senine. Viori de porțelan, piane din lemn ales ca și cântarea lor, tablouri în culori fermecătoare le împodobesc locașul. Stau toți nemișcați pregătiți pentru un dans suav. Totuși, privirea lor trădează o teamă.

Da, îți poți da ușor seama. Vitrina din fața lor e mare și înfricoșătoare.  În ea sunt figurine slute care îi privesc de sus. Sunt oameni mici care stau unul în cârca celuilalt. Figurinele își zâmbesc cu gura până la urechi, au obrajii roșii și își ascund abil frica de a nu se clătina. Într-un colț din vitrina lor stau îngrămădite inimi negre, stafidite.

Deodată ușile vitrinelor se deschid larg. 

În vitrina monstruoasă figurinile stau strâns legate unele de altele. Nu-și retrag mâinile, nu se dau jos de pe spatele unei alteia. Nu riscă să își piardă echilibrul. Figurinile își continuă râsul și statul pe spinarea celorlalți. Nu simt că ar fi ceva în neregulă. S-au obișnuit cu vechiul mod de viață. În vitrină se simt în siguranță.

În vitrina statuetelor începe un dans atât de lin și delicat. E o sărbătoare veritabilă. E un spectacol fermecător care te aruncă în stare de visare și nădejde. E un dans al bucuriei libertății, pe care îl plăsmuiesc spontan. În ritmul dulce al acestui dans statuetele coboară din vitrină și pornesc la drum, desprinse parcă dintr-o lume de basm. Pășind pe calea noii vieți, statuetele de aur se pierd însă una de cealaltă fără să își dea seama, neștiind încotro să o apuce. Își continuă fiecare melodia și dansul cucerit de propriile mișcări, dar ritmul lor se deșartă de armonia de la început cu fiecare pas prin care se desprind unele de altele. 

 - Așa se pierd valorile, zise mama închizând cartea de povești adevărate.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, u...
242 de comentarii
Citiți mai multe

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în cău...
80 de comentarii
Citiți mai multe
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletu...
8 comentarii
Citiți mai multe

Doar fraierii merg la muncă

Mela se trezea în fiecare dimineață după un somn îndelungat. Își trăgea draperiile și constata de fiecare dată că soarele era deja pe mijlocul cerului. Servea apoi micul dejun pe care îl pregătea cu multă atenție. Era pretențioasă la mâncare și cheltuia pe măsură. Îndată după masă petrecea câteva ore la televizor cu emisiunile preferate.  - Dar nu ți-ai găsit nimic de muncă? o întrebă Adela, prietena cu care se întâlnea destul de des. - Dar de ce îmi trebuie muncă? Nu o duc bine așa? Am ajutor social și trăiesc mai bine decât dacă m-aș duce la lucru. La ce folos? spuse Mela amuzându-se. Adela lucra de zor. Era un spirit întreprinzător. Tot timpul avea idei noi. Lucra în domeniul decorațiunilor interioare, un domeniu care i se potrivea de minune. Își dezvoltase o nouă afacere în ciuda faptului că trecuse printr-un proaspăt faliment. Nu se lăsa. Ținea foarte mult la imaginea ei pe care o susținea cu muncă și sinceritate.  - Hai să te angajez la firma mea, o of...
7 comentarii
Citiți mai multe

Preoții sunt niște hoți

„Preoții sunt niște hoți!” Cu aceste cuvinte a luat lumină în Noaptea Învierii un bărbat ca la treizeci de ani, nemulțumit că a trebuit să scoată din buzunar câteva monede să își cumpere candela pe care voia să o ducă acasă. Preotul îl privi în ochii tulburați de mânie și cântă mai departe cu glas de bucurie Hristos a înviat. Nimic nu îi putea fura pacea și bucuria pe care i le dăruia Hristos în clipele acelea.  Au trecut anii. Părul părintelui strălucea alb și frumos ca și sufletul său. Se pregătea de Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, când la ușa din stânga a altarului un om cu inima frântă de durere aștepta să ofere dar de jertfă pentru slujba care tocmai avea să înceapă. Oferi lumânarea, prescura și pomelnicul cu mâinile tremurând și dispăru din nou în mulțimea de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare. Sfânta Liturghie începu și glasul de rugăciune al părintelui umplea nu doar biserica ci și sufletele oamenilor. La finalul slujbei înălțătoare fiecare credincios se a...
3 comentarii
Citiți mai multe