Fală și pomană

Maia e cerșetoare. A crescut prin casele de copii și încă se luptă să scape de coșmarul pe care l-a trăit aievea în toți acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani ai vieții sale.

- Unde să mă duc la muncă? răspunde într-un ton agresiv celor care îi spun să nu mai întindă mâna și să meargă să muncească.

Maia nu cunoaște alt ton pentru exprimările ei. Așa i s-a vorbit atâția ani, așa știe să răspundă înapoi. A văzut multe brațe și mâini în anii înfricoșători ai copilăriei sale, însă nicio mână nu i-a fost caldă, niciun braț nu s-a deschis să îi aline durerea. Ele au devenit instrumente de pedeapsă pentru neastâmpărul oricărui copil normal, în loc să fie mângâiere pentru o durere pe care niciun copil din lume nu o poate purta de unul singur.

Maia e acum la ușa unui salon în care are loc o pomană. Înăuntru sunt oameni îmbrăcați cu haine scumpe, curați, frumoși, bogați, plini de slavă. Maia e uimită de o lume din care ar vrea să facă parte, dar știe că nu are șansa unui astfel de viitor. E conștientă că a pierdut mult prea multă vreme prin casa întunecată a oferlinatului, că a dormit prea mult prin beciurile blocurilor în disperata fugă de imaginile terifiante ale unei realități mult prea dure pentru un suflet de copil însetat de dragostea părinților. Acum așteaptă cuminte să se deschidă o ușă și să primească ceva de mâncare. Cu siguranță că o mică parte din resturile mesenilor îi vor ajunge pentru o săptămână dacă nu și mai mult.

Înăuntru domină sobrietatea. Coliva tocmai se stropește cu vin. E un vin costisitor care îi lasă cu gura căscată pe toți cei care iau loc să se înfrupte din bunătățile pregătite pentru sufletul răposatei, proaspăt așezată în locul de veci. Încep să se perinde pe la mese nenumărate feluri de mâncare aleasă spre încântarea participanților: aperitive pompoase, fripturi exotice, fructe învelite în ciocolată, prăjituri delicioase și  băuturi scumpe. Coliva așezată într-un colț pare ca un musafir nepoftit la această masă care își pierde din sobrietatea de la început.

O doamnă în vârstă îl abordează pe părintele care ia parte la această masă.

- Părinte, eu nu am mai văzut așa ceva. E totul organizat ca la carte.

- Da, într-adevăr, e ca dintr-o carte pe care eu nu am citit-o niciodată, îi răspunde părintele. Văd însă că sunt multe scaune neocupate.

- Da, trebuiau să vină multe rude din America. Din păcate nu au mai reușit să ajungă, răspunde doamna.
- Acelea sunt scaunele săracilor care stau la ușă, părinte, observă fratele răposatei. Dar suntem prea săraci la suflet ca să facem pomană cu săracii. Părinte, de ce nu i-ați spus și dumneavoastră că aceasta este o risipă și că pomana și-a pierdut deja sensul?

- Domnule, eu mi-am făcut datoria. I-am spus nepotului dumneavoastră că pomana nu e un cumul de tradiții fără rost create de oameni apucători sau plini de slavă deșartă. I-am spus că o pomană adevărată se face cu săracii care nu pot răsplăti această faptă.

- Și? întrebă unchiul curios.

- Și mi-a răspuns simplu: „Părinte, când moare mama dumitale, așa să faci.”

La finalul ospățului fiecare primește pentru acasă o traistă. Oamenii iau bucuroși traista tradițională în care sunt puse cu grijă bucate scumpe. „Dumnezeu să o odihnească”, spun ei revenind la sobrietatea de la început.

Maia e și ea bucuroasă. Se deschide ușa salonului. Întinde mâna cerșind o bucată de pâine.

- Nu-i dați nimic, că asta mănâncă mult. Ia uitați-vă ce grasă este, spune un domn așezându-și pălăria pe cap satisfăcut că nu-i mai ghiorțăie mațele de foame. Nici nu avea cum să îi mai chiorăie stomacul după ce a înfulecat din toate bucatele așa-zisei pomeni.

- Cât de ușor ne proiectăm neputințele asupra celorlalți, se gândi părintele cu durere și porni spre Maia, trăgând-o departe și dăruindu-i traista pe care tocmai o primise și îndesându-i în buzunar câteva bancnote.

Maia se uită la părinte cu lacrimi în ochi. E bucuroasă că a întâlnit prima persoană în viața ei care i-a luat apărarea. E prima oară când simte acest sentiment de protecție. L-a dorit atâta amar de vreme. Își vâră mâna în buzunar și ia una din bancnotele pe care le-a primit și o dă înapoi părintelui, rugându-l:
- Părinte, puneți vă rog un pomelnic pentru toți copiii din orfelinate ca să le aline Dumnezeu suferința.

Maia zâmbește și mulțumește părintelui că a salvat-o de umilința de a cere milă de la cei ce nu au decât dispreț pentru cei săraci. Pornește spre casa de nicăieri, asezându-și pe spate cu fală traista de la pomană.

de pr. Iosif-Cristian Rădulescu