Treceți la conținutul principal

Viața noastră nu a trecut degeaba

Dumitru privea casa părinților care începea să se degradeze. Lacrimi i se revărsau pe chip lăsând în urma lor niște fisuri asemenea celor de pe clădirea în fața căreia stătea nemișcat. Nu îndrăznea să intre în casă. Refuza să accepte că în acea clădire și-a petrecut cea mai bucuroasă parte a vieții lui. Într-un târziu roti cheia în poarta înțepenită și pătrunse în curtea pusă la punct. Părinții lui așezaseră totul în ordine înainte de a se duce să se odihnească în locul în care nu mai duceau dorul lui Dumnezeu pentru că Îl vedeau aievea. Iarba înaltă și tăcută așteptase îndelung ca singurul stăpân rămas să calce din nou pragul casei.

Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l-a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.

 "Casă, dulce casă", rosti în gând Dumitru. Dar gândul lasă mai degrabă o amărăciune în inima lui plină de dor. Ce nu ar fi dat să audă din nou glasul mustrător al mamei care îl chema la treburile gospodărești, glasul tatălui care îi descoperea tainele naturii, gălăgia orătăniilor care umplea curtea de viață, să vadă chipul morocănos al vecinului care se înveselea după două păhărele de pălincă băute la finalul unei zile grele de muncă.
Ar fi dat, dar nu avea ce. Nici banii, nici faima, nici experiențele acumulate departe de pământul lui nu i-au oferit bucuria pe care i-o oferea acum simpla prezență în curtea părinților.

Roti o altă cheie de data aceasta în ușa casei și pașii tremurând de emoție îl purtară în camerele neschimbate ale copilăriei. Pernele mari și pufoase îl chemau să-i odihnească gândurile pline de dor. Se așeză și începu să plângă.  "Un bărbat nu plânge niciodată", îi răsună în minte glasul tatălui. Dar acum el nu se simțea bărbat,  era copilul de odinioară încărcat cu zeci de ani de dor și gânduri îndreptate mereu spre casă.

Pereții decorați cu lucruri făcute de mâna mamei, cu lucruri moștenite din moși strămoși erau izvor de amintiri care se învălmășeau bucuroase în mintea lui Dumitru cufundat în mangâierea pernei făcute chiar de bunica lui.

Se ridică apoi cu greutate și începu să cerceteze atent tablourile din care îi zâmbea cu căldură un trecut ce a zvâcnit neîncetat în inima lui. Zâmbete și lacrimi se îmbrațișau ca niște prietene vechi pe chipul lui Dumitru.

- E cineva acasă? se auzi brusc glasul vecinei.
- Sunt eu, Mitică, raspunse Dumitru bucuros că reînsuflețea casa tăcută.
- M-am gândit eu că ai ajuns, spuse tanti Florica.
Dumitru o îmbrățișă cu bucurie de parcă și-ar fi îmbrățișat mama. Era o femeie plină de bunătate și mirosea a cozonac exact ca în copilaria lui.
- Ți-am pregătit un cozonac. Te aștept la noi. V-am îngrijit casa cum am putut. Mai mult nu poate mama că uite cât de bătrână sunt și eu, încercă Florica să explice.
- E minunat. Nu am cuvinte să vă mulțumesc că păstrați atât de vie amintirea frumoasă a vieții mele, mărturisi cu recunoștință Dumitru.
-Hai la masă și apoi tot aici o să te întorci.

Dumitru o urmă tăcut și se asezară la masa cu bucatele pline de gustul copilăriei.
- Suntem tot mai puțini.  Murim unul câte unul. Anul acesta s-au dus șase din sat. Noi, bătrânii, ne ducem rând pe rând să ne odihnim, spuse tanti Florica resemnată.
- Și noi, tinerii, ne-am dus tot rând pe rând, dar nu ca să ne odihnim ci să muncim, adaugă Mitică.
-Dragul mamii, de muncă este și aici. Noi am prins vremuri și mai grele decât voi și totuși am muncit și am avut ce ne-a trebuit.  Nu ne-a lipsit nimic și mai ales nu ne-a lipsit familia și nici dragostea cum vă lipsește vouă, zise cu sinceritate tanti Florica.
-Așa este, tanti Florica. Am găsit de toate acolo, numai dragostea nu am găsit-o.
- Mamă, aici și găinile mă iubesc și toate animăluțele pe care le îngrijesc. Și copacii îmi sunt prieteni și îmi oferă roadele și umbra lor. Ce să spun? Noi nu ne-am lăcomit la mai mult și iată viața noastră nu a trecut degeaba. Toate le-am făcut cu rost.

Dumitru mai poposi un timp la tanti Florica și se despărți mai apoi cu sufletul plin de bucurie. Se pregăti să doarmă în casa părintească.  Înainte de culcare răsfoi albume întregi de fotografii și dădu dreptate Floricăi. Pe lângă ei viața nu a trecut degeaba.













Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur