Ei mor acum în locul nostru

Ne temem de Corona? Nu, oștim cu toții, nu ne temem de Corona, ne temem de moarte. Chiar dacă știm că moartea este o realitate a vieții noastre, totuși ne temem de ea, pentru că este urâtă și rece și pentru că noi știm în adâncul nostru că ne-am născut pentru a trăi veșnic.

Răstimpul dintre naștere și moarte este perioada în care învățăm să trăim, sau cel puțin așa ar trebui. Este o vreme de descoperire a sensurilor vieții, o vreme în care căutăm să înțelegem de ce ne-am născut și pentru ce merită să ne ostenim în această viață. Dar este și o vreme în care învățăm să murim, o vreme în care învățăm să ne despărțim de oameni, de visurile noastre, de nevoile noastre, de dorințele noastre.

Din multe despărțiri pe care le-am trăit în această viață am dobândit mult folos. Uneori despărțirile de anumiți oameni ne-au adus pe calea cea bună. Renunțarea la anumite visuri ne-a adus la adevărata noastră chemare. Jertfirea dorințele noastre a adus bucurie copiilor noștri și doar prin această jertfire permanentă am reușit să îi facem mari. Și nu doar pe ei, ci și unii pe alții. Astfel de moduri de a muri ne-au adus învierea de care aveam nevoie ca să putem trăi mai adânc viața noastră.

Și  Corona ne poate învăța să murim pentru a învia spre o bucurie mai adâncă a vieții de acum înainte. Moartea pe care Corona o poate aduce în viața noastră este chiar despărțirea de un mod de viață greșit, de dorințe multe și netrebnice, de planuri prea multe și fără rost, de gânduri și sentimente îmbibate de patimile noastre, despărțirea de o alergătură nebună prin viața care ni s-a dat ca să ne găsim de fapt liniștea cu care să putem ajunge în cerul plin de pace. 

Nu, nu este neaparat nevoie ca această molimă să ne rupă unii de alții, ca ea să își împlinească rostul. Este suficient să ne rupă de o viață falsă de care eram agățați din pricina vâltorii în care trăiam. Este suficient să ne rupă din suflet acele ambiții pe care le-am pus mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, de sufletul nostru, de familia noastră, de neamul nostru, mai presus de orice. Este suficient să ne rupă pentru totdeauna de toate gândurile și sentimentele care au trăit ca niște paraziți în inimile noastre, secându-ne de orice putere, de orice lumină, de orice mângâiere, de orice fărâmă de credință, nădejde și mai ales iubire. O astfel de moarte este necesară, pentru că dacă nu murim astfel încă din această viață, nu vom ști niciodată ce este învierea.

Corona ne poate învia sufletele, tocmai în acest Post al Învierii Domnului Iisus Hristos. Cu suflete înviate putem privi mai atenți și mai bucuroși chipurile copiilor noștri, de care ne răciserăm, fiindcă nu ne-am mai făcut timp pentru ei. Putem să ne spunem acele vorbe frumoase pe care le purtam atâta vreme în inimă, dar nu găseam timpul să le rostim. Putem să ne reîntâlnim cu Dumnezeu, Căruia I-am spus de atâtea ori că nu avem timp de a fi cu El în rugăciune, pentru că îl risipeam în păcate. Putem să ne reapropiem de oamenii cărora nu le-am spus niciodată cât de mult îi iubim. Putem să-i strângem în brațe pe cei ai casei așa cum nu am făcut-o niciodată. Putem să ne adunăm puterile pentru a ne ierta, pentru că iertarea înseamnă sănătate profundă.

Da, este drept, Corona ne-a luat bătrânii, poate și pentru că lor nu le-a fost atât de teamă de moarte, cum ne este nouă. Dar și pentru că ei priveau neputincioși și obosiți de neascultarea noastră la modul în care noi ne băteam noi joc de propria viață. Dumnezeu a îngăduit să plece cei care oricum pentru noi nu păreau să mai conteze, pentru că într-o lume nebună ca cea în care am trăit până acum câteva zile, bătrânii și bolnavii păreau să nu mai fie de niciun folos.  Dar ei nu sunt și nu au fost o povară, cum credeau mulți, ci noi suntem pentru ei o povară, pentru că le-am produs de atâtea ori dureri adânci prin refuzul nostru de a învăța din experiența lor de viață, din greșelile lor, din suferințele lor, din bucuriile lor, din credința și înțelepciunea cuvintelor lor.  

Dar, iată că, vorbele părinților, ale moșilor și strămoșilor noștri devin în aceste zile mai vii ca niciodată, arătându-ne că înțelepciunea vine cu vârsta și cu suferința, iar de înțelepciunea bătrânilor trecuți prin multe suferințe avem nevoie pentru a crește frumos, pentru a învăța să murim ca să reușim să învățăm a trăi cu folos.  Astfel, Corona ne poate readuce mai aproape de modul de viață al părinților și bunicilor noștri care trăiau cu mai puțin și mai fericiți, pentru că se prețuiau unii pe alții și pentru că se bucurau de tot ce le oferea Dumnezeu, mulțumindu-I pentru toate.

Atunci când ne ignorăm bătrânii, Dumnezeu îi ia. Mulți dintre ei ne-au spus că vom învăța să îi prețuim abia după ce nu vor mai fi. Și atunci când ei nu mai sunt, Domnul găsește alte căi pentru a ne opri alergătura noastră spre prăpastia iadului. Nu, Domnul nu îngăduie această nenorocire pentru ca să pedepească, ci ca să salveze lumea din păcat. Și tocmai prin bătrânii noștri, pentru că ei știu ca și Hristos să-și accepte crucea și să se jertfească ca celorlalți să le fie bine. Ei, părinții și bunicii noștri, mor acum în locul nostru. Doamne, pentru a câta oară? Măcar acum să-i ascultăm!

pr. Iosif Cristian Rădulescu