Clopotele iertării

- Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe.

Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el.

Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea.

Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentului de părăsire, Iulian plesni obrazul drept al mamei sale. Știa o singură cale de corecție, cea prin lovituri, intens folosită de tatăl lui, mai ales de când rămăsese doar cu el.

Anii au trecut ca vântul. Elisabeta s-a stins în singurătate și au îngropat-o străinii. Nu o mai căutase nimeni. Nici Iulian, nici restul familiei. Au condamnat-o cu toții pe viață. „O mamă denaturată. Să îți lași tu copilul și să fugi după un alt bărbat?”, spunea chiar mama ei. De fapt, ea nu fugise după un alt bărbat. Ea fugise de un bărbat care o bătea până la epuizare pentru fiecare moft al lui. Nimeni nu a întrebat însă vreodată ce a determinat-o să plece.

- N-a mai răbdat-o pământul, îi spuse Iulian tătălui său, când auzise de la acesta despre moartea mamei sale.

În clipa aceea Alexandru, tatăl lui Iulian, își dădu seama că semănase în sufletul copilului său o ură nemăsurată. Inima începu să îi bată cu putere.

- Iulian, această femeie ți-a dat viață și te-a crescut până la paisprezece ani.

- Și m-a lăsat când aveam mai mare nevoie de ea, răspunse Iulian tăios.

- Nu te-ar fi lăsat, dacă eu i-aș fi permis să te ia, mărturisi tatăl cu o vizibilă părere de rău.

- Chiar și așa, răspunse Iulian.

- Bine, vorbim mai târziu, spuse tatăl.

Alexandru închise telefonul și începu să plângă în hohote. Revedea ca într-un film toate momentele frumoase petrecute cu Elisabeta și realiză că nu fusese vrednic de un asemenea om. În ciuda despărțirii lor nu i-a dorit niciodată moartea. Însă își dădu seama că îi oferise o durere mai mare decât moartea: ura fiului ei.

-  O să mă ierți vreodată? strigă Alexandru ca un nebun, aruncându-se în genunchi.

Deodată clopotele bisericii începură a bate cu putere ca să anunțe biruința luminii asupra întunericului, biruința iubirii asupra urii, biruința iertării asupra păcatelor, biruința vieții asupra morții.

Iulian închise și el telefonul și fu cuprins de un fior care îi străbătuse întreg trupul. Se așeză pe fotoliu, ținându-și capul în palme. Tremura din toate încheieturile. Inima îi era parcă sfâșiată în bucăți și fiecare bucată îi zicea altceva. Un amestec amețitor de ură și de dor îi umplu sufletul. Murise trupul din care luase trup. Murise trupul care îl hrănise. Murise omul care i-a purtat de grijă în acei ani în care a avut voie să stea lângă el. Murise chipul acela care îi spusese atâtea cuvinte frumoase. Muriseră brațele care îl mângâiase de atâtea ori. „Ce trăiri ciudate”, se gândi Iulian.

Din senin obrazul drept al lui Iulian se încălzi cu putere. Sângele zvâcnea în el mai mult decât în celălalt obraz. Iulian nu înțelegea ce i se întâmplă. Deodată îi reveni în minte imaginea loviturii date mamei lui chiar peste obrazul drept.

În clipa aceea se aruncase instinctiv în genunchi și strigă cu putere:

-Iartă-mă, mamă, că n-am știut ce fac. Oare mă vei ierta vreodată ?

Deodată clopotele bisericii începură a bate cu putere ca să anunțe biruința luminii asupra întunericului, biruința iubirii asupra urii, biruința iertării asupra păcatelor, biruința vieții asupra morții.

Sunetul dulce al clopotelor  mângâia inima lui Iulian. Se îmbrăcă cu greu și se duse la slujba de Înviere plin de mâhnire. Ajunse chiar la citirea cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit”.

O nădejde puternică îi săgetă sufletul și îi cutremură întreaga ființă. Era fără să știe în deplină comuniune cu tatăl său care, ascuns într-un colț al aceleași biserici, asculta aceleași cuvinte și înviase prin ele în nădejdea de a fi iertat. Amândoi simțeau cum iertarea răsărea și din mormântul lui Hristos și din mormântul Elisabetei și se umplură de recunoștință față de iubirea iertătoare a amândurora, iubire sfințită pe Gologota suferinței nemeritate.