Treceți la conținutul principal

Unde se ascunde bucuria?



„Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” Marcu 10, 43-44

Pe cine ai aprecia mai mult? Pe un om care știe multe și este într-adevăr foarte bine pregătit și totuși nu face decât să se laude cu învățătura și priceperea sa și să îi disprețuiască pe ceilalți? Sau mai degrabă te-ai bucura de un om care nu cunoaște altă bucurie decât aceea de a sluji cu darurile sale făptura lui Dumnezeu?

Din păcate, într-o cultură strâmbată de patima mândriei și a slavei deșarte, în care suntem încurajați la invidie, răutate și dispreț, la un egoism crunt, la o concurență neloială, la dorința de a fi mai buni decât ceilalți doar pentru a le face în ciudă, cei mai mulți oameni, în loc să își folosească darurile pentru a face o lume mai bună și mai frumoasă în jurul lor, le flutură ca pe niște drapeluri care nu fac decât să stea în bătaia vântului, până ce vântul, ploaia, frigul sau arșița le vor șterge culoarea și frumusețea și nu vor mai fi bune de nimic altceva decât de aruncat la gunoi.

De curând m-a sunat o doamnă în vârstă de 82 de ani, ca să îmi împărtășească bucuriile vieții ei. A slujit toata viața ca profesor universitar. Încă din timpul studenției mele aflasem cât de minunată era relația pe care o avea cu studenții, cât de mult se implica în viața lor, încurajându-i să își înmulțească talanții. M-am convins eu însumi de frumusețea sufletului ei întâlnind-o personal în acei ani și trăind acea întâlnire ca o mare binecuvântare a vieții mele. 

Aceasta adevărată doamnă nu a încetat niciodată să își pună inteligența și priceperea în slujba oamenilor. A încurajat mii de tineri să lupte pentru dreptate și adevăr. A ridicat mii de suflete din deznădejde, întărindu-i în credința că fiecare are drumul lui în viață și că Dumnezeu a chemat pe fiecare la slujirea binelui pe acest pământ. A deschis calea spre împlinire miilor de tineri care făceau pași nesiguri în viață. A schimbat viețile oamenilor în bine nu doar cu cuvântul, ci mai ales cu fapta, oferind fără să aștepte nimic în schimb, dăruind doar din bucuria de a-l vedea pe celălalt fericit.

La venerabila vârstă pe care i-a dăruit-o Domnul, acest om minunat continuă să slujească. O face cu puterile care i-au mai rămas. Și știți care este minunea? Că are mai multe puteri decât cei care sunt în floarea vârstei. Este implicată în continuare în diferite proiecte sociale care o dată realizate vor fi daruri mari pentru comunitățile beneficiare.

Ea a înțeles perfect Evanghelia. A înțeles că, dacă credința nu are roade în familia, comunitatea, și societatea în care trăim, atunci ea nu este autentică, ci doar o amăgire de sine. A înțeles că, atunci când vezi darul lui Dumnezeu din tine, ai responsabilitatea imensă de a-l pune în lucrare. Cum? Făcând din darul tău ajutor pentru semenul tău. Și, deși pentru mulți pare  uneori o nebună, „nebuna” a adus mai multă bucurie oamenilor decât au adus cei „sănătoși”.

Ea a înțeles cuvântul Domnului mai bine decât mulți cei care îl studiază zadarnic de zeci de ani. L-a înțeles pentru ca l-a pus în practică. Nu s-a considerat superioară nimănui, deși în mod vădit era superioară prin gândirea ei, prin sentimentele ei bune față de Dumnezeu și față de oameni, prin bunătatea și generozitatea ei, prin răbdarea și puterea de a ierta, prin optimismul ei incredibil, prin puterea de a se bucura de bucuria celuilalt. Aceasta doamnă a ales calea slujirii în locul mândriei, a ales calea dăruirii în locul egoismului, a ales ca ea să se facă mică pentru ca ceilalți să crească.

Ea a ales să fie pe locul întâi și mai mare între toți după logica Evangheliei, slujind și ajutând oriunde și oricând s-a putut. Și astăzi bucuria ei este imensă. Roadele muncii ei sunt atât de vaste. Miile de tineri de odinioară sunt acum oameni realizați și duc mai departe bunătatea și priceperea ei, dăruindu-le celor pe care ei îi slujesc acum. Zecile de biserici la construirea cărora a contribuit adăpostesc mii de suflete care își găsesc acolo liniștea și puterea de a merge mai departe. Monumentele la restaurarea cărora a contribuit reînvie memoria care ține vie demnitatea unui popor. Spiritul ei de bunătate s-a încrestat în inimile celor care au cunoscut-o și le-a dat forța să se angajeze în slujirea binelui cu același entuziasm ca al ei, dovedind că și binele este molipsitor.

Omul poate deveni mare doar în funcție de roadele pe care faptele sale le naște în viețile celorlalți. Darurile ne sunt date de Dumnezeu tocmai pentru a ajunge prin ele la inima omului și a-l convinge să se angajeze în slujirea binelui. Și cel mai bun și mai convingător exemplu este propriul mod de slujire.

Cain și-a omorât fratele pentru că nu a suportat gândul ca fratele lui să fie mai bun decât el. Invidia i-a adus o viață și mai grea. Invidia nu face viața ușoară, invidia face viața un iad. Invidia este moartea care stă mereu să cadă peste noi. Invidia ne face fugari, fugari de noi înșine. Invidia ne îngroapă darurile pe care le avem și nu le mai putem vedea din pricina mâniei nedrepte asupra fratelui nostru.

Însă bucuria de a învăța de la ceilalți și de a pune în slujba lor puținul nostru bine ne face vii, luminoși, bucuroși și plini de roade, ne aduce mereu pe locul întâi înaintea lui Dumnezeu. Iar celui care a descoperit bucuria de a sluji, îi este suficientă bucuria pe care o are. Mai multă bucurie nici nu poate purta. El nu mai caută niciun loc, pentru că și-a aflat deja locul acolo unde poate sluji cu folos de dragul lui Dumnezeu și al oamenilor. Acolo, în slujire, se ascunde bucuria.

„Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. 
Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” 
Marcu 10, 43-44



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume îmbrâncită continuu de gânduri, de planuri, de dorințe fără rost, o lume din care nu ar