Pactul cu durerea

Sufletul, un loc tainic în care se adună tot ceea ce trăim, toată zvâcnirea vieții noastre, în care se perindă trecutul, prezentul și viitorul, în care se zbat dorințe de tot felul, bucurii dăruite sau rod al ostenelilor, dar și dureri primite ca o suliță în inimă. Dintre toate acestea durerile au impregnat cel mai adânc viziunea noastră asupra vieții, ele au fost cei mai mari învățători, ele   ne-au ghidat cu putere pe drumul devenirii noastre.

Se spune că din amintirile frumoase nu reținem multă vreme bucuria emoției cu care le-am trăit. Durerile pot însă rămâne în noi ca și când ieri am fi trecut prin ele. Amintirea durerii ne stă la dispoziție chiar și o viață întreagă și ni se oferă permanent ca un material prețios care odată prelucrat în laboratoarele minții și ale inimii să devină sursă de lumină, de înțelepciune, de întărire. Firește pentru aceasta laboratorul nostru lăuntric are nevoie de dotarea necesară pentru a putea face din durere o sursă de putere, de vindecare a inconștienței și indiferenței.

Totuși, deși durerea este un semnal că ceva nu merge în direcția corectă, că suntem în pericol, că trebuie să procedăm altfel cu viața noastră, fugim de durere și căutând plăcerea, ne afundăm într-o durere sporită. „Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere”, spunea pe bună dreptate Sfântul Maxim Mărturisitorul. Durerea se voiește a fi astfel locul de întâlnire cu realitatea pe care oricât încercăm să o negăm ne copleșește la un moment dat. În durere omul se privește pe sine în față, își vede rodul gândurilor și al faptelor sale, își vede consecințele încrederii nesăbuite în oameni, în lucruri, în nimicuri.

Fără îndoială există un refuz puternic al acceptării durerii ca pe un bun învățător, care deși ne plesnește peste ochi, o face cu dorința de a ne trezi la viață dintr-un leșin cu potențial mortal. Cei ce iubesc înțelepciunea au văzut totdeauna un bun îndreptător în durere, au primit-o cu lacrimi de mulțumire, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru acest dar și au văzut că dacă durerea nu ar fi fost parte din viața lor cu mult mai mult s-ar fi pierdut.

Astfel durerea nu poate lipsi din procesul devenirii noastre, pentru că suntem oameni care greșesc și putem învăța din greșeli, uneori chiar mai mult decât din teorii. Durerea este simptomul trezirii din adormirea minții care a creat un traseu greșit vieții noastre. Fie că e vorba de durerea dezamăgirilor din relații, de durerea eșecurilor profesionale, de durerea neîmplinirii dorințelor materiale, de durerea neacceptării sociale, toate formele durerii sunt operații greu de suportat, fără de care însă nu poate fi vorba de o însănătoșire fundamentală a inimii. Durerea este un strigăt către propria minte, către propriul suflet care poate însemna: „Te încrezi prea mult în oameni și prea puțin în Dumnezeu”, „Dacă mai bei sau mănânci, mori”, „Dacă mai curvești, te pustiești”, „Dacă mai furi, vei plăti cu și mai mari pagube decât acestea”, și altele asemenea. În spatele durerii există așadar totdeauna un sens, un mesaj, un semnal. Omul sincer caută dincolo de forme, dincolo de întâmplări. Durerea devine petrnu el o chemare la profundă căutare a sensurilor vieții.

Sunt însă și oameni care fug neîncetat de momentul adevărului la care provoacă durerea și încearcă să o alunge din inima lor cu minciuna, cu falsa îndreptățire, cu dorința de răzbunare. De fapt, sunt cei care nu înțeleg că toate aceste forme de eliminare a durerii sunt de practic mijloace de adâncire a ei, de încătușare a sufletului în și mai mare temniță a întunericului minții, de uscare a inimii, de distrugere a propriei persoane, de sălbăticire a sufletului. În consecință durerea devine pentru aceștia un tiran care le înrobește sufletul și-l leagă în lanțul urii, al disprețului, al revoltei fără sens, al gândirii înguste, pătimașe. Sub tortura durerii neînțelese și neacceptate ca atare, a gândurilor nedeslușite, a sensurilor neaprofundate, a emoțiilor nevindecate oamenii se înrăiesc și răspund răului cu rău, înmulțind durerea și pricinuind-o chiar și celor nevinovați, copii, părinți, colegi, frați, prieteni, și chiar lumii întregi.

Durerea celor nevinovați nu își găsește lămurire decât în soarta lui Hristos și a sfinților Săi. În Învierea lui Hristos s-a revelat Sensul Crucii, al răbdării Sale îndelungate, al primirii scuipărilor, palmelor, bătăilor, umilințelor, jignirilor, a torturii și a morții. În sfințenia prietenilor Săi se deslușește veșnicia ca dar al biruinței peste necredință, peste orice nedreptate. Iar biruința vine de la Hristos atunci când aducem înaintea Lui durerea noastră ca Unuia care a asumat dureri înfricoșătoare și le-a trăit până la capăt pentru ca să le biruiască. Și așa cum a făcut-o atunci, Domnul face același gest de fiecare dată când Îl rugăm să asume și durerea noastră, să pună umărul la purtarea ei așa cum odinioară Simon Cirineul a pus umărul la Crucea Sa.

Durerea nu se vrea refuzată, pentru că adevărul e lumina care nu poate fi pusă sub obroc. Dacă o respingem, va veni și cu mai multă putere asupra noastră. Durerea se vrea acceptată, înțeleasă și așezată înaintea lui Dumnezeu. Nu întâmplător sfinții au mulțumit pentru dureri și suferințe, le-au primit ca pe niște făclii din care aveau să își aprindă duhul de puterea credinței și a iubirii, ca pe niște povățuitori spre rai, spre Împărăția lui Dumnezeu, ca pe niște palme de trezire din închipuirile minții și ca pe niște probe de vrednicie. Primind durerea omul încetează să mai fie un fugar spre colțurile suferinței inutile, ci un curajos pentru care pactul cu durerea îl determină să își schimbe viața nu însușindu-și idei noi despre ea, ci luând deciziile cele mai bune ca viața să devină o binecuvântare pentru el și cei din jur.