Cu proștii nu vreau să am de-a face

Ștefan crescuse într-un sat de munte înconjurat de priveliști copleșitor de frumoase. Era un loc de poveste încărcat cu lumina sufetelor oamenilor simpli, care și-au petrecut zecile de ani în bucuria de a munci și de a-și păstra conștiința curată. În acest sat, Ion și Ioana, părinții lui Ștefan, s-au trudit din greu să ofere singurului lor copil tot ce avea nevoie pentru a ajunge om mare.

- Să nu ne faci de rușine, îi repetau părinții lui Ștefan, încurajându-l să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de oameni.

Au trecut anii și Ștefan a ajuns un renumit profesor universitar. Timpul se scurgea rapid sub presiunea mulțimii de proiecte în care era implicat, a nenumăratelor lucrări pe care le avea de scris sau de corectat, a congreselor fără sfârșit la care participa. 

Într-una din veri reușise să se întoarcă acasă în satul natal și să petreacă și cu părinții lui câteva zile. Bucuroși de revedere, părinții i-au pregătit lui Ștefan un adevărat praznic.

- De ce te-ai ostenit așa, mamă? întrebă Ștefan înfruptându-se ca și copilul de odinioară din bunătățile pregătite cu atâta dragoste.

- Păi, cum să îmi arăt și eu bucuria că ai venit acasă? spuse Ioana zâmbind satisfăcută că îi umpluse inima lui Ștefan de încântare și mulțumire.

Mâncară împreună bucuroși, apoi după masă se așezară pe verandă la un ceai. Era o liniște care îl adâncea pe Ștefan în amintirea frumoasă a copilăriei. Deodată se auzi telefonul. Ștefan se grăbi să răspundă. Ioana se duse în bucătărie ca să spele vasele. Geamul bucătăriei, care era larg deschis, dădea în verandă, astfel că Ioana putu auzi aproape întreaga conversație.

- Eu cu proștii nu vreau să am de-a face. Eu nu mă cobor la nivelul lor, afirmă Ștefan apăsat și închise telefonul.

Mama lui Ștefan rămase blocată. Își lăsă vasele neterminate, se spălă pe mâini și ieși pe verandă.

- Dragul mamii, tocmai am auzit că nu vrei să ai de-a face cu proștii. Eu nu am decât două clase și tatăl tău la fel, îngână Ioana profund afectată.

- Mamă, nu era vorba despre voi. E vorba despre niște studenți proști și puturoși, continuă Ștefan încercând să se justifice.

- Dacă un profesor gândește așa despre cei pentru care trebuie să fie un model, cum va putea oare să îi ajute? Noi nu știm atâta carte, dar am învățat de la părinții noștri că nu cartea te face om, ci omenia.

Ștefan asculta înmărmurit. Această femeie i-a dat dăruit lui mai mult decât putea el să dăruiască într-o viață de om. Se uită adânc în ochii tatălui său în care păreau unite cerul și pământul. O liniște de mormânt se așeză peste toți trei.

- Iartă-mă, mamă, șopti Ștefan. Aici mereu am avut parte de cele mai frumoase și profunde congrese.

- Fă-ți datoria cu conștiință vie, adăugă Ioana pe un ton stăruitor. Dacă îi vei ajuta pe ei,  și pe noi ne vei ajuta. Eu și tatăl tău ne-am dorit foarte mult să facem școală și să ajungem oameni mari. Nu am avut această șansă, însă ți-am deschis ție drumul către ea. Acum este datoria ta să îi ajuți pe alții. Ajutându-i pe ei, împlinești visul nostru de zeci, sute sau chiar de mii de ori.