Escrocule!

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă.

Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele.

Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor.

Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate suferi atât de mult din pricina propriilor patimi, că se poate transforma într-un străin față de proprii copii. Neacceptând această realitate, Radu fugea de responsabilitate și își judeca nemilos tatăl, fără însă a înceta să cedeze presiunilor acestuia de a-i da bani de băutură. Era o sălbatică pendulare între dragoste și ură.

În drum spre casă un vecin grăbi pasul ca să îl ajungă pe Radu din urmă. 

- Bună să îți fie inima, Răducule, spuse vecinul.

- Așa să fie, domnule Alexandrescu.

- Dar ce e cu tine de ai plecat așa mânios de la biserică?

- Păi, acestea sunt vremurile în care trăim. Nici preoții nu ne mai înțeleg durerile. Părintele se poartă ca tata. Tot timpul cere ceva de la noi. Tot timpul trebuie să facem ceva. 

- Nu există roade fără sămânță. Sigur că tot timpul trebuie să facem ceva, să punem mereu sămânța cea bună, spuse domnul Alexandrescu.

Lui Radu îi era rușine să mai adauge ceva, deși ar fi vrut să spună mai multe. Domnul Alexandrescu, vecinul său, îi ajutase foarte mult familia. Îi primea adesea peste noapte atunci când erau alungați de tatăl beat criță. Îi ajutase cu tot ce i-a stat în putință atât material cât și spiritual.

- Astăzi părintele a vorbit despre reponsabilitatea pe care trebuie să ne-o asumăm vizavi de viața noastră, despre acceptarea crucii noastre, despre urmarea lui Hristos prin iubire și iertare. Poate că ceva te-a deranjat.

- Sunt sătul să port crucea tatălui meu. Ne-a făcut mult să suferim. Trăiește pe spatele nostru de atâția ani, spuse Radu domol.

-Același lucru i l-ai reproșat și părintelui, spuse vecinul care auzise toate comentariile lui Radu. Nu e ciudată această coincidență? întrebă subtil domnul Alexandrescu.

- Nu, deloc. Noi îl ținem, deci trebuie să își facă datoria, zise Radu ferm.

- Datoria lui este să propovăduiască Evanghelia, să ne întoarcă de pe căile pierzării, să ne ajute să ne înțelegem crucea și să ne întărească în purtarea ei, să ne povățuiască spre pacea de sus.

- Tocmai că numai pace nu avem, spuse deznădăjduit Radu.

- Există pace fără iertare? Poți avea pace în suflet câtă vreme resentimentele clocotesc în el? îl provocă domnul Alexandrescu.

Radu reflecta. Cheltuise o avere cu tot felul de traininguri și terapii pentru a stăpâni tehnici de autocontrol, de întărirea eu-lui, de dezvoltare personală.  Nimic nu îl ajutase să se simtă eliberat.

- Vorbiți acum ca părintele. E imposibil să iert un om care oricum nu se va schimba niciodată, zise Radu îndreptățindu-se.

- Dacă ar fi fost imposibil, Dumnezeu nu ți-ar fi cerut acest lucru, adăugă domnul Alexandrescu. 

- Și cum devine acest imposibil posibil?

- Binecuvântând oamenii care te-au rănit sau te rănesc.

- Am încercat acest lucru și mi-am făcut doar inimă rea, zise Radu.

- Mai bine spus, ai văzut cât rău s-a adunat în inima ta, Radu. Tu mereu ai fost un suflet bun, doar că durerea neînțeleasă și neacceptată ne transformă în vrăjmașii propriului suflet și ne sălbăticește inima.

- Dumneavoastră ați fost mereu alături de noi, domnule Alexandrescu, spuse Radu schimbând vorba. Părintele nu a fost atât de prezent în viața noastră ca dumneavoastră.

- Eu nu aș fi fost în stare să ajut, dacă acum patruzeci de ani nu aș fi trecut prin aceleași trăiri ca ale tale. Am învățat tocmai cu ajutorul acestui părinte că fără iertare nu voi putea fi niciodată un om bun. El m-a încurajat să învăț să iert ca să pot fi liber. Am învățat așadar să mă vindec de așteptări, să accept că orice om poate fi învins de propriile slăbiciuni. Am învățat să îmi folosesc darurile și să fiu fericit dăruind și neașteptând ca alții să îmi împlinească nevoile. Așa m-am apropiat mai mult de Dumnezeu-Iubire. Fără lucrarea lui Dumnezeu prin acest slujitor îmbătrânit și de grijile și necazurile noastre nu aș fi reușit nimic, nici măcar să vă dăruiesc nimicul pe care vi l-am dăruit.

- Sunteți modest ca întotdeauna, domnule Alexandrescu. Ceea ce numiți „nimic” a fost pentru noi totul, replică Radu. Noi nu am fi reușit să trecem peste greutăți fără ajutorul dumneavoastră.

- Nici eu nu aș fi reușit niciodată să îmi deschid inima către oameni fără ajutorul părintelui, Radu. Tu indirect te-ai bucurat de roadele muncii acestui om. Doar cu ajutorul lui am înțeles că faptele bune pe care le facem pentru ceilalți sunt cea mai mare realizare a vieții. Prin el am descoperit porunca iubirii a cărei împlinire începe cu iertarea. 

Radu rămase perplex. Cum adică el se bucurase indirect de roadele muncii omului pe care-l considera un escroc? Un fior ciudat îi cuprinse inima.

- Mă grăbesc să ajung la tata că a rămas singur și trebuie să am grijă de el. Te salut, Răducule, îi spuse domnul Alexandrescu și i-o luă înainte.

- Mulțumesc, domnule Alexandrescu, îngână Radu nemaiștiind ce să zică.

O avalanșă de gânduri încărcă sufletul lui Radu. Acest om i-a luminat copilăria, i-a liniștit nopțile, i-a ușurat chinul trupesc și sufletesc. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că părintele a avut vreo contribuție la starea sufletească a vecinului său pe care l-a simțit mai aproape decât pe propriul tată.

Și tatăl meu e singur acasă, se gândi Radu și grăbi pasul. Mă voi duce să am grijă și eu de el, își spuse hotărât. Se opri însă în loc, schimbă direcția și alergă către biserică. Îl găsi pe părinte închizând poarta.

- Iertați-mă, strigă Radu cu adâncă părere de rău. Și vă mulțumesc, părinte, pentru toate lucrurile minunate pe care le-ați făcut pentru mine, pentru toate pe care le știu și pe care nu le știu, spuse Radu și se retrase fără să mai spună ceva, grăbindu-se să spună aceleași cuvinte și tatălui său.

Părintele privi albastrul cerului și spuse și el în taină: „Mulțumesc, Doamne, pentru binefacerile Tale cele arătate și nearătate ce ni s-au făcut nouă”.