Omul care a plecat cu crucea în cer

 „Oare cum îl voi găsi acum?” mă întreb, gândindu-mă că la fiecare vizită arăta din ce în ce mai rău. „Ce îi voi spune?”, îmi trece fulgerător prin minte. Las totul în grija lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Ajung în fața camerei de spital la secția paliativă. Apăs clanța ușii salonului cu mâna tremurând de emoția întâlnirii omului purtător de cruce. Îmi adun puterile și intru.

- A venit părintele, îi șoptește soția.

- Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat să duc în această viață. Îți mulțumesc, Doamne, strigă Dumitru cu toate puterile pe care le mai are.

Rămân total blocat. Parcă a ajuns la final de drum și Îi mulțumește lui Dumnezeu că a putut duce crucea. Totuși doctorii spun că o va mai duce o vreme. Dumitru însă este convins că s-a terminat, iar vizita mea o primește ca pe o pecetluire a ceea ce simte.

Mă grăbesc să începem rugăciunea, pentru că ea este singura cale de mângâiere pentru omul credincios. „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”, încep și văd cum și mai multă pace izvorăște din inima muribundului. Îmi continui rugăciunile și îl pregătim de Sfânta Împărtășanie. O primește ca pe cea mai de preț hrană, ca pe o merindă de care are nevoie pentru viața cea nouă pentru care se pregătește. Chipul lui Dumitru pare pătruns de raze strălucitoare venite din raiul ce îl așteaptă cu porțile deschise.

- Dumnezeu m-a luat ca pe o turtă dintr-un cuptor încins și, așa fierbinte cum era, a purtat-o în Mâinile Sale. Așa am trecut prin această încercare, părinte, se destăinuie Dumitru, adunându-și puținele puteri fizice. Dar s-a terminat. Tot ceea ce îmi doresc este să fiu acolo cu El. Este atât de frumos acolo, părinte. Nici nu vă puteți închipui. Nu seamănă cu nimic din lumea aceasta.

 Lacrimile lui sunt lacrimi de bucurie venite de acolo de unde își dorește să ajungă.

Stau nemișcat în fața credinței neclintite cu care Dumitru își poartă crucea grea a suferinței trupești. Stă pe marginea patului, fără să își dorească să se întindă. M-a așteptat pe mine să îi dăruiesc Trupul și Sângele Domnului. Acum Îl așteaptă pe Domnul să-l ia la drum. 

- Vă doresc să aveți în continuare mângâiere de la Dumnezeu, de la Maica Domnului și de la toți sfinții, îi spun pregătindu-mă să îmi iau rămas bun.

- Am, părinte, și voi avea. Nu mă lasă Domnul fără să simt prezența Lui aici cu mine, răspunde Dumitru șoptind.

Îi strâng mâna pentru ultima oară. Îi strâng mâna cu recunoștință pentru ceea ce am putut învăța de la el în aceste câteva săptămâni în care ne-am întâlnit. 

- Mulțumesc, părinte, pentru tot ce ați făcut pentru mine. Dați-mi o binecuvântare, mă roagă Dumitru cu același glas blând.

Îl binecuvintez pe cap și simt că este o binecuvântare de drum. Îl rog să se roage și pentru noi acolo unde va ajunge, aproape de Dumnezeul în care și-a pus fără încetare încrederea.

Mă pregătesc de plecare. Îi mai fac cu mâna din pragul ușii. Parcă suntem pe un peron, iar el se pregătește să urce într-un tren cu destinație cerească.  Închid ușa salonului cu atenție ca să nu tulbur nimic din pacea lui Dumitru, dar nici din pacea pe care el mi-a împărtășit-o.

- S-a dus așa cum l-ați lăsat, de pe marginea patului. Nu s-a mai întins deloc pe pat. A stat și L-a așteptat pe Domnul, îmi spune soția lui la doar câteva ore după ultima mea întâlnire pe acest pământ cu Dumitru, omul care a plecat cu crucea în cer.