Frică de Dumnezeu pentru că vrem să stârpim corupția?

- Acesta este mormântul, spuse Claudiu Popescu ținând actele de propietate în mână. 

- Să semnăm actele. Nu este timp, zise Dan. Am însă un sentiment ciudat, șopti el celor doi prieteni care îl însoțeau.
Se grăbiră cu toții spre biroul de administrație din curtea cimitirului. O doamnă extrem de cochetă tocmai își așeza geanta din piele de crocodil pe scaunul din spatele biroului. Se uită la Dan fără să răspundă la salut, luă actele și începu a le verifica aparent cu minuțiozitate.

- Este absolut totul în regulă, spuse doamna Ciubucaru, și eliberă actul de aprobare a înmormântării în mormântul aparținând domnului Claudiu Popescu. Imediat după înmormântare veți putea face actele de cumpărare la notar, adaugă doamna Ciubucaru, schimbând câteva priviri pline de înțeles cu domnul Popescu. Acum puteți să îi plătiți domnului avansul.

Dan se conformă. Plăti un avans consistent, urmând ca după înmormântare să se finalizeze procesul de vânzare la notar. Domnul Claudiu Popescu semnă declarația că el este propietarul mormântului și că a primit avansul.

Imediat după înmormântare Dan se reîntâlni cu Claudiu Popescu chiar în fața cimitirului pentru a merge la notar.

- Avem o problemă, domnule Dan, spuse Claudiu Popescu. Știți, de fapt, nu vă pot vinde mormântul pentru că tocmai am aflat de la notar că este pe numele copilului meu minor. Eu nu am dreptul să-l vând, doar să îl administrez. Dar nu vă faceți griji, vom găsi o soluție.

- Cum așa? întrebă perplex Dan. Doamna de la birou a verificat actele și a spus că totul este în regulă. Numele dumneavoastră era conform actului de propietate.

- Eu am același nume cu copilul meu, zise domnul Popescu. Acum am descoperit și noi că de fapt mormântul este pe numele lui și nu al meu, încercă să spună convingător domnul Popescu. Dar nu vă faceți griji. Îndată ce copilul va împlini optsprezece ani, vom începe procesul de vânzare. Până atunci aveți oricum permisiunea să vă lasați mortul acolo. 

Dan trăia absurdul și incredibilul. Nu își lăsa acolo un mort, o lăsa pe mama lui. I se părea că joacă într-un film prost făcut. Se duse val vârtej la funcționara de la biroul administrativ.

- Cum e posibil ca dumneavoastră să fi făcut asemenea greșeală? Cum e posibil să nu fi văzut că nu coincideau datele din registru cu cele de pe actul prezentat de acest Popescu? Cum puteți să profitați de necazul oamenilor? Nu vă este frică de Dumnezeu?

- De Dumnezeu? Care Dumnezeu? spuse funcționara râzând cu dispreț.

Funcționara era obișnuită cu morții pe care îi vedea zilnic. Nu o speria nici moartea și nici gândul că după moarte va da seama de faptele ei. Nu văzuse niciun mort întorcându-se din lumea de dincolo și trase concluzia că nu există Dumnezeu.
Dan o amenință cu reclamații. 

- Poftiți afară, se răsti doamna Ciubucaru. Mergeți și mă reclamați unde doriți, zise plină de îngâmfare, convinsă de sistemul invincibil pe care-l hrănea prin acțiuni de acest gen.

Dan îi comnunică domnului Popescu că va face plângere la poliție.

- Vă rog să mă înțelegeți. Am un copil. Sunt un simplu muncitor. Nu îmi puteți face așa ceva, îl imploră Claudiu Popescu. Suntem într-o situație disperată.
- Și îi duceți pe alții la disperare? Vă folosiți de durerea altora pentru a o acoperi pe-a voastră? zise Dan neînduplecat.

Durerii de a pierde un om drag i se adăugase durerea de a fi fost o victimă a unui sistem corupt.

Înainte de a merge la poliție merse la primărie pentru a semnala neregulile făcute de doamna Ciubucaru. 

- Nu credem așa ceva, spuse șeful direct al funcționarei. Doamna Ciubucaru este un om corect.

Dan îi arătă actele și adeverința eliberată de doamna Ciubucaru.

- Voi face sesizare la poliție și o voi acționa în judecată. Am doi martori, spuse Dan hotărât.

- Suntem în Postul Paștelui.  Nu vă este frică de Dumnezeu să faceți un asemenea rău? întrebă șeful privind cruciulița pe care o purta Dan la gât. 

- Frică de Dumnezeu pentru că vrem să stârpim corupția? se întrebă Dan privind în ochii șefului care, fără îndoială, gira astfel de acțiuni profitabile inclusiv pentru el.

Șeful alergă după Dan, încercând să-l convingă că a fost doar o eroare umană.

Dan însă merse direct la poliție. Fusese invitat să aștepte în fața unui birou. În fața aceluiași birou aștepta o bătrânică sătulă de teroarea pe care o suporta de ani de zile de la vecinii care îi făceau viața calvar doar pentru a o determina să le vândă lor casa pe nimic. Dan rămăsese cu ochii ațintiți asupra bătrânei care semăna izbitor cu mama de care îi era atât de dor. Ar fi îmbrățișat-o dacă i-ar fi îngăduit, dar nu îndrăznea să o întrebe nimic.

Deodată din birou se auzea vocea puternică a unui bărbat.

-  Ți-a luat carnetul? Lasă, mă, că-l cunosc eu bine pe polițistul ăla. O face pe șmecherul. Se crede om cu conștiința datoriei. Și ce dacă ai fost băut? Nu i-ai spus că ești prieten cu mine? Ah, nu l-a interesat. Lasă că îi arăt eu datorie. O să-l fac să vină singur să îți ceară iertare în genunchi și cu lacrimi în ochi. O să-ți pupe mâna numai să-l ierți.

Dan era sub șoc. Nu credea că lucrurile pot merge atât de departe și că astfel de oameni sunt puși să vegheze asupra aplicării legii.  Bătrânica îi citi stupoarea de pe chip și îi spuse cu blândețe:

- Ce faci, mamă, aici? 

- Nu îmi vine să cred ceea ce aud, răspunse Dan vizibil șocat.

- Ați crezut că avem corupție doar la nivel înalt? Nu, mamă. Corupția este parte din viața noastră a tuturor. Să merg cu liftul la rudele bolnave trebuie să dau cinci lei. La nepoți la școală tot timpul cadouri de toate felurile. La doctor nu mai zic. Numai prin spitale să nu ajungi. Nici când vom muri, nu vom scăpa. Mi-am pus niște bani deoparte să aibă măcar cu ce să mă îngroape, că pe vecinul nu voia să-l îngroape preotul pentru că nu avea familia cu ce plăti taxa. Noroc că l-au primit la cealaltă parohie din cartier. Ce să mai zic de cimitire? Afaceri mari, mamă, afaceri mari. Nici să mor nu mai am curaj, deși sunt sleită de atâția ani de umilință. Mi-aș face mormântul în curte dacă m-ar lăsa, zise bătrâna oftând.

Dan era rupt de aceste realități. Plecase din România la nouăsprezece ani. Pe mama lui, pe care o ajuta financiar, ar fi vrut să o ia cu el, însă ea a refuzat de teamă să nu moară printre străini.

Deodată se dechise ușa biroului și o burtă mare se arătă prima la vedere urmată de un chip rotund și încărcat de satisfacția unei convorbiri pline de aroganță.

- Cine este următorul? întrebă polițistul pe un ton dezgustător.

- Este doamna, spuse Dan plin de amărăciune și îi făcu semn doamnei să intre înaintea lui.

Doamna intră cu pași lenți ca și nădejdea pe care o purta în suflet, iar Dan își grăbi pasul spre ieșire. Nu avea rost. Cu astfel de oameni nu avea ce să rezolve. 

”Ce faci, mamă, aici?” răsună din nou întrebarea bătrânei al cărei chip semăna atât de mult cu mama lui așezată în mormântul domnului Popescu. Îi venea să alerge la cimitir să-și ia mama ca să o ducă cu el în străinătate. Simțea că nu va fi mai străină acolo decât era aici printre ai ei.