Treceți la conținutul principal

O clipă de fericire

- Închid, că îmi vine trenul și vreau să îmi cumpăr niște covrigi. Te salut. Să ne vedem cu bine.

Închid telefonul și alerg la patiserie. Mirosurile îmbietoare par să îmi grăbească pasul. Mă așez la rândul lung. După mine se mai așează o armată de oameni. Aștept nerăbdător și temător să nu îmi pierd trenul. La un moment dat mai am trei oameni în față.
Deodată văd sculându-se de pe jos o fetiță cu părul bălai. Era ascunsă vederii mele de mulțimea de picioare ale oamenilor care îmi stateau în față. Fetița are un zâmbet cald și un chip luminos ca soarele.
-Ce faci aici?
-Cerșeșc, îmi răspunde senin.
-De când ești aici?
-De două ore.
-Și nu ai primit nimic ?
-Nimic.
-Ce ai vrea să primești ?
-Un covrig, îmi zice cu ochii plini de speranță.
- Așteaptă aici. O să îți cumpăr, îi spun uimit de răbdarea cu care a așteptat tăcută să primească un covrig.

Ajung la rând și comand covrigii. Comand și pentru ea o legătură de covrigi și îi dăruiesc.

Copila își ia covrigii și aleargă fericită arătând tuturor covrigii primiți ca pe un trofeu de maximă importanță. O privesc cu bucurie și mulțumire că mi-a oferit șansa de a face o faptă bună. 

Mulțimea de oameni din spatele meu începe să mă privească ca pe un ciudat.
-I-ați dat degeaba. O să îi arunce la gunoi, încearcă să mă convingă un domn “binevoitor”.
- Dacă ar gândi toată lumea ca dumneavoastră și mai mulți ar fi murit de foame, îi răspund întristat de neputința omului de a simți bucuria autentică a copilei.

Văzusem prea mulți copii care se bucurau de orice bomboană nou primită, deși aveau munți de bomboane acasă. Această copilă nu avea nici bomboane, nici mâncare și poate nici casă.

-Îi încurajați să cerșească, îmi strigă o cucoană.
- Așa îi ajutăm să devină niște puturoși și corupți, completează o altă doamnă.

Īncep să mă întreb dacă am făcut vreo crimă sau dacă chiar am influențat decisiv în mod negativ destinul fetei cu părul bălai. 

Mă depărtez tăcut de adunarea de” înțelepți” de la chioșcul cu covrigi și alerg către gara din apropiere, convins că nu acestă fetiță este cauza relelor de astăzi sau de mâine. 

Deodată aud țipetele unui angajat CFR care aleargă doi copii cerșetori.

- Cărați-vă de aici. Cerșiți în fiecare zi. Vă ajunge, strigă angajatul prichindeilor care nu pricep nimic.

Nici eu nu pricep de ce nu se întreabă nimeni de unde vin acești copii și de ce nu se interesează nimeni de soarta lor. De ce nu sunt chemate autoritățile atâta vreme cât acești copii vin zi de zi la cerșit? Oftez adânc și intru pe peron.

Pe banca de pe peron fetița cu părul bălai înflulecă cu pofta unui copil fericit din covrigii atât de “periculoși” pentru viitorul ei. Stă acolo pe peron de parcă ar vrea ca toți călătorii să îi vadă fericirea.

Inima mi-a surâs de bucurie și cu acest sentiment m-am urcat în trenul pe care l-am așteptat la fel de nerbdător precum a așteptat fetița covrigii.

- Nu vă necăjiți. Vedem răul acolo unde nu este. Iar acolo unde este preferăm să îl ignorăm. Așa fac oamenii când vor să își justifice indiferența, inventează motive, îmi spune domnul care se așeză în același compartiment cu mine și care urmărise întreaga scenă. Am ajuns să vedem pericolul în ochii copiilor care cerșesc fără să ne gândim ce am putea face ca și ei să creadă că și visurile lor se pot împlini.

Dau din cap în semn de aprobare și recunoștință pentru încurajare și las inima să se bucure de împlinirea dorinței unui copil nevoit să stea culcat la picioarele semenilor cu speranța că va primi un covrig sau, mai bine spus, o clipă de fericire.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, unde

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în căutarea persoane
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletul într-o viață care nu se ridica la înălțimea frumuseț

Ariana urăște Skype-ul

- Bine ați venit la centrul de consiliere școlară. Ariana, va merge în curând la școală aici în Germania, iar noi vom face toate demersurile ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, le spune consilierul pe un ton încurajator. Ariana și Adriana, sora ei cea mare, privesc în gol. Nu doar numele lor sunt aproape la fel, ci și experiența de viață. Amândouă au trăit cu bunicii aproape întreaga viață, întrucât tatăl și mama lor muncesc de peste douăzeci de ani împreună în Italia. Adriana s-a bucurat totuși în primul an de viață de prezența mamei, Ariana nu a avut această mângâiere. - Dumnevoastră sunteți tutorele surorii dumneavoastră după cum reiese din actele pe care le-ați depus la dosar. Veniți direct din România? întreabă consilierul. - Da. Am venit aici la o mătușă cu speranța unei vieți mai bune, zice Adriana. Ariana își roade unghiile și își rotește privirea prin încăperea aproape goală în care are loc consilierea școlară. Ar vrea să dea și ea un răspuns perso

Te-ai căutat pe tine însuți

Dorian privea picturile înmărmurite ale bătrânei biserici. Ca o multicenteneră biserica priveghea tăcută și încărcată de mireasma biruinței peste vremuri. Adunase în ea toate trăirile oamenilor care i-au călcat pragul pentru a-și destăinui acolo adâncul inimii. Și Dorian bătuse cale îndelungată pentru a ajunge aici. Aflase de părintele Gherasim, duhovnic vestit, și își puse nădejdea în el că avea să îl scoată din tumultul gândurilor care-l dezbinau lăuntric. Aștepta nerăbdător în universul plin de înțelesurile tăinuite pe chipurile sfinților zugrăviți pe pereții bisericii. Așteptarea se prelungise. I se spusese că părintele va veni negreșit, dar să aibă răbdare. Tocmai cu răbdarea nu stătea bine Dorian. Voia totul repede ca mulți dintre oamenii goniți fără răgaz spre moarte de timpurile sufocate de treburi. Ceasurile treceau cu greutate și Dorian intrase deja într-o neliniște răscolitoare. Privea liniștea angelică a sfinților ce stătea în deplin contrast cu forfota de gândur