Treceți la conținutul principal

 


Un tramvai

 

Mă urc în tramvai. Mă duc spre casă. Oare care este casa noastră adevărată? Aceasta care se mută de colo colo? Mi-aduc aminte de un preot care mi-a spus că nu îi pasă unde moare, dacă de acolo de unde îi vine ceasul morții se duce direct acasă la Dumnezeu. Mi-a lămurit niște frământări acest cuvânt.

Iarăși pe telefoane. Sunt sătul de lucrul pe ecrane. Acum vreau să privesc lumea. Dar lumea nu vrea să mă privească. Am uitat să ne mai privim și să ne dăruim unii altora atenție. La o anumită stație face o pauză neobișnuită. Devenim neliniștiți cu toții. Nu ne plac pauzele. Poate pentru că ne-am învățat să muncim fără întrerupere. Zici că pauza este cel mai mare dușman al nostru. Ea este de fapt o ieșire din timpul acesta grăbit și încărcat.

Nu înțelegem de ce vatmanul s-a dat jos. Parcă a fugit de la locul de muncă. Mulți ar fugi de la locul de muncă, dacă ar avea alternativă. Nu pentru că nu le place munca, ci pentru că nu le place cum sunt tratați și răsplătiți pentru munca lor. În sfârșit, se elucidează cazul. Se schimbă vatmanul. Celălalt vine alergând. Se scuză că ne-a lăsat să așteptăm din pricina întârzierii tramvaiului cu care venea.

Oamenii răsuflă ușurați. Vor acasă. Nu mai vor pe străzi. Sunt obosiți de muncă, dar și de spectacolul oboselii oamenilor din jur. Unora le poți număra pe chip câte nopți  s-au învârtit de pe o parte pe cealaltă fără să se poată odihni după nevoie.

Pornim. Tramvaiul încearcă să recupereze un pic din timpul pierdut. De parcă mai contează cinci minute. Pentru unii contează, pentru că speră la încă cinci minute de odihnă. Odihnă în fața unui televizor pentru care au muncit luni întregi? Ce odihnă îți poate oferi un televizor care îți încarcă mintea și inima cu ceea ce ți se pare că alegi? O iluzie de odihnă. Dar are și ea efectul ei. Temporar. Cu televizorul nu poți odihni profund un suflet.

Am ajuns la stația finală. Oamenii coboară de parcă nu ar mai vrea să mai urce vreodată în acest tramvai. Este tramvaiul care îi duce departe de familiile lor, departe de casa lor, departe de sufletul lor.

Pornesc și eu spre casă. Deodată în mintea mea se intersectează mai multe tramvaie. Fiecare vrea să mă ducă la altă destinație. Gata. Nu mă mai gândesc la nimic. Prea multe gânduri. Prea multe griji. Ne trebuie atât de puțin ca să trăim bine.

 

 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Vrem spitale, nu catedrale

Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale. Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte. La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem  made in Germany , în care totul funcționează perfect, u...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

În căutarea sufletului pereche?

  Melania vrea să se despartă de soțul ei. S-a căsătorit cu el la insistența părințior. Relația a început și a continuat prost. Acum ea dorește  să trăiască fără jigniri, fără certuri, fără învinuiri. Pur și simplu nu mai suportă atmosfera tensionată de acasă. Are un copil dintr-o relație atenrioară. Îl iubește enorm și ar face orice pentru el. Soțul ei face permanent reproșuri copilului pentru orice cadou pe care i-l dăruirește. Dureros și pentru copil și pentru mamă. Pentru soțul ei însă o normalitate. În astfel de reproșuri l-au crescut și părinții lui. Pentru tot ce i-au dat i-au scos ochii. Melania s-a hotărât să pornească din nou în căutarea sufletului pereche. Cei mai mulți oameni vor să găsească sufletul pereche cu care să își împartă viața. E firesc. Așa a zis Domnul: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ.” (Facere 2,18) Relația dintre un bărbat și o femeie este așadar o rânduială a firii, un dar de la Dumnezeu. Mulți își doresc acest dar și pornesc în cău...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe
  Darul Sfântului Nicolae - Da. Am cancer.  Sun ă aiurea, dar aceasta este realitatea. Nu am ce să mai fac decât să mă rog lui Dumnezeu să îmi dea puterea să duc boala aceasta până la capăt, spune cu resemnare Luca. Luca a aflat de boală cu câteva săptămâni în urmă. Este o formă inoperabilă. I s-au mai dat patru luni de trăit, dacă nu se întâmplă vreo minune. -           Știți, părinte, când am aflat despre boală am avut un șoc. Am intrat în prima biserică pe care am văzut-o după ce am ieșit din spital. Era chiar în curtea spitalului. Și L-am privit pe Hristos în ochi, dar nu am avut puterea să îi cer să mă vindece, pentru că am știut că pentru păcatele mele sufăr acestea. Am plâns cum nu am plâns niciodată înainte icoanei Sale, dar vindecare nu i-am cerut. Nu am avut curajul. I-am spus doar să facă cum știe El că este mai bine pentru mine. Luca nu a avut această sensibilitate mereu. A pierdut-o când s-a pierdut cu sufletu...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Clopotele iertării

-  Va veni o vreme când ai să înțelegi ce-ai făcut, îi spuse Elisabeta, printre suspinele durerii venite nu de la palma primită de la fiul ei, ci din umilința pe care o simțea în acele clipe. Iulian nu dădu doi bani pe cuvintele mamei lui. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă satisfacția pe care o așteptase atâta vreme îi copleșea inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își spuse el. Iulian avea optsprezece ani. La vârsta de paisprezece ani mama lui plecase de acasă. Se căsătorise cu un bărbat care părea că i se potrivește întru toate. Avea să constante patru ani mai târziu că a fost o mare înșelare și se hotărî să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit cu vorbele tatălui său care o condamna continuu pe Elisabeta, fără a aminti ceva din contribuția lui la despărțirea lor și nici refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. Cu ura hrănită de cuvintele tatălui său, dar și cu ura născută din neacceptarea sentimentu...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Crăciunul a trecut deja

Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi scăldați de jocul razelor de soare devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Nici Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să-și tragă răsuflarea. Nika își așează căciula învechită cu moțul răsfirat și își încheie nasturii hainei grele care atârnă pe trupul ei firav îngreunându-i mersul. -           Nu-i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. -           Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa este. Mersul domol o bucură pentru că o face spectatoare la o lume...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe