Povestiri din Occident

- Acesta este mormântul, spuse Claudiu Popescu ținând actele de propietate în mână.  - Să semnăm actele. Nu este timp, zise Dan. Am însă un sentiment ciudat, șopti el celor doi prieteni care îl însoțeau. Se grăbiră cu toții spre biroul de administrație din curtea cimitirului. O doamnă extrem de cochetă tocmai își așeza geanta din piele de crocodil pe scaunul din spatele biroului. Se uită la Dan fără să răspundă la salut, luă actele și începu a le verifica aparent cu minuțiozitate. - Este absolut totul în regulă, spuse doamna Ciubucaru, și eliberă actul de aprobare a înmormântării în mormântul aparținând domnului Claudiu Popescu. Imediat după înmormântare veți putea face actele de cumpărare la notar, adaugă doamna Ciubucaru, schimbând câteva priviri pline de înțeles cu domnul Popescu. Acum puteți să îi plătiți domnului avansul. Dan se conformă. Plăti un avans consistent, urmând ca după înmormântare să se finalizeze procesul de vânzare la notar. Domnul Claudiu Popescu ...

- Îmi place foarte mult freza ta nouă, o complimentă Laura pe Dragostina. - Da, este singurul lucru pe care îl mai pot schimba în viața mea, îngână Dragostina. Laura o privi atent. Chipul Dragostinei trăda nopțile nedormite, lacrimile discrete, frământările nerostite.  - Hai, să mergem la un ceai care să ne încălzească, zise Laura zgribulită de frig. - Mai degrabă mi-ai da ceva care să îmi încălzească sufletul, rosti Dragostina pierdută în gânduri. Intrară într-o ceainărie cochetă cu o ambianță încărcată de arome de ceai proaspăt. Se așezară într-un colț retras și depănară amintiri comune. Pe fața Dragostinei reapăru zâmbetul copilului de odinioară. Era bucuroasă că amintirile frumoase stăteau cuminți în adâncul ei și se lăsau acum scoase de pe rafturile copilăriei pentru a fi readuse în atenția inimii. Hohotea de bucurie trecând cu mintea printre acele momente de fericire pe care le împărtășise cu cea mai bună prietenă a ei, Laura. - Tu ești tot ce mi-a m...

Ioana te privește cu ochi mari și încărcați de cearc ăne negre ca și gândurile ei . Stă pe prispsa unei case cârpite cu materiale găsite prin curțile părăsite. Doar verdele ierbii care crește în voie în fața casei pare să dea un pic de culoare tabloului copleșit de îngândurarea chipului unei femei îmbătrânite înainte de vreme. - Aș fi plecat și eu, maică. Dar unde să mă mai duc? Sunt bătrână. Așa se simte Ioana la cei patruzeci de ani ai săi. E prea înțeleaptă să mai creadă că viața ei se poate îmbunătăți așa cum și-ar dori atunci când privește la televizor. De altfel, televizorul este cea mai mare bogăție a ei. Cu el își petrece timpul și chiar dacă știe că adesea o minte, îi trece cu vederea neputințele și vicleniile, pentru că altfel ar rămâne de tot singură. -   Uite, nici dinți în gură nu mai am, se plânge Ioana. De unde să am bani să mă îngrijesc de sănătate? Abia mă descurc cu cheltuielile de zi cu zi, deși muncesc vânzătoare de dimineață până seara. Nici duminic...

- Trăiești pe spatele nostru, escrocule! șopti Radu în timp ce părintele Ioan predica. Radu era în primul rând și își exprima nemulțumirea față de predică prin comentarii răutăcioase, rostite în așa fel încât să fie auzite de cei din preajmă. Părintele auzise și el câte ceva și se ruga.  Îi trecu prin minte gândul să-l oprească după miruit și să îl întrebe ce s-a întâmplat. Știa însă că nu poate ajunge la inima lui Radu. De aceea prefera să se roage pentru el, convins că de multe ori rugăciunea transmite mai mult decât cuvintele. Radu își epuizase energia mâniei și se depărtă mulțumit că cei din jur au auzit tot ce avea pe suflet. De fapt ceea ce avea pe suflet nu avea legătură cu preotul, ci cu propriul tată care de ani mulți trăia pe spatele soției și al copiilor. Radu își ura tatăl. Voia să îi fie fiu și nu părinte. Voia ca tatăl său să aibă grijă de el și nu invers. Nu putea accepta că un părinte poate avea slăbiciuni așa de mari, că poate cădea, că poate sufer...

- Vine nebuna, ziceau copiii râzând și începeau să strige după ea fel de fel de expresii învățate de la cei mari. Marighioala era considerată bolnavă psihic. Pe tot timpul anului străbătea străzile îmbrăcată în aceleași haine peste care uneori mai punea câte un rând. Îi era inima înghețată de atâta neiubire cât vedea în jur și avea nădejde că măcar hainele îi pot încălzi sufletul. Marighioala avea șaptezeci de ani și începuse a colinda străzile după ce mama ei, în vârstă de nouăzeci de ani, părăsise lumea cu teama că își lasă fiica pe mâinile unor oameni indiferenți la suferința ei. Teama mamei se adeverise pentru că Marighioala nu avea pe nimeni care să îi dea o mână de ajutor. Pentru oamenii din cartierul în care locuia Marighioala își pierduse valoarea de om. Ea era nebuna cartierului și atât. - E ne-bună! zise un vecin cu zâmbet sarcastic. Doar nu credeți că acest cuvânt s-a inventat degeaba? Adică nu mai e bună de nimic. Și mulți îi împărtășeau părerea și făce...

- Bună ziua. Sunt Maria Popescu și aș dori o programare la doamna doctor Müller. - Cum vă numiți? Nu am înțeles, răspunse pe un ton respingător asistenta. Maria îi repetă foarte clar  de două ori numele și îl silabisi ca asistenta să înceteze a se mai preface că nu înțelege. - Ce problemă aveți? întrebă asistenta pe același ton. - Am dureri de spate și aș dori un consult la doamna doctor. - Mergeți direct la chirurgie, sfătui prompt asistenta sătulă deja de cele 2 minute de conversație. - Aș prefera să fiu sfătuită de doctorul meu de familie și nu de dumneavoastră, dacă nu cer prea mult, rosti hotărât Maria. - Bine, veniți astăzi. Însă veți avea mult de așteptat, îngână asistenta și trânti telefonul cu o crasă lipsă de finețe. Maria trăise în mai multe țări. Acum locuia în Germania de patru ani. Era obișnuită cu astfel de situații și reacționa extrem de calm și hotărât. Trecuse prin experiențe mai dure atunci când își menționa numele și țara de origine. După as...

Un om bogat trecu în grabă pe lângă un bătrân care cerșea pe o margine de drum. Omul se opri și începu să se scotocească prin buzunare. „Să fac și eu astăzi o faptă bună, că atunci când dai, Dumnezeu îți dă”, se gândi bogatul. Căută el niște bani mărunți și scoase din buzunar monede aurii și arămii. Monedele aurii i se păreau prea valoroase pentru un gest de milostenie. Așa că se uită îndelung la bani și se hotărî să o dea una dintre monedele arămii. Văzu o singură monedă de 1 cent, astfel că sufletul i se umplu de bucurie că a găsit cel mai bun compromis între dorința de a face milostenie și iubirea lui de bani. Întinse centul și-l aruncă în paharul de platisc al bătrânului, însă în același moment scăpă din mână și o monedă de 2 cenți. Disperat omul începu să o caute de parcă ar fi pierdut o avere. Îi dispăru orice bucurie și mulțumire și începu în gând a se blama pe sine că i-a trebuit să facă fapte bune. - V-am găsit banul căzut, spuse bătrânul cerșetor privind uimit di...

- Mircea este alcoolic, dar se va schimba. Cred din toată inima. Nu este posibil ca iubirea mea să nu îl schimbe, mărturisi Crina prietenei sale. Mircea nu se considera alcoolic. Credea că bea așa cum beau toți bărbații. Se certa cu soția așa cum, credea el, se ceartă toți bărbații. Mințea așa cum, credea el, mint toți bărbații.  O înșela așa cum, credea el, toți bărbații înșeală. Și lista ar putea continua. Cel mai mult însă se înșela pe sine. Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Resursele sufletești ale Crinei erau pe sfârșite. După ani și ani Crina s-a decis să urmeze calea Bisericii. A pornit cu pași șovăielnici, dar cu timpul și-a recăpătat puterile prin credință. Într-o zi Crina își făcu din nou curaj și îl rugă pe Mircea pe un ton stăruitor: - Te rog, împlinește-mi o singură dorință. Azi vom merge împreună la biserică. - Eu nu am de ce să merg la biserică. Acolo merg doar fățarnicii și minicinoșii. Ce să fac eu acolo? răspundea Mircea fără să co...

Dumitru privea casa părinților care începea să se degradeze. Lacrimi i se revărsau pe chip lăsând în urma lor niște fisuri asemenea celor de pe clădirea în fața căreia stătea nemișcat. Nu îndrăznea să intre în casă. Refuza să accepte că în acea clădire și-a petrecut cea mai bucuroasă parte a vieții lui. Într-un târziu roti cheia în poarta înțepenită și pătrunse în curtea pusă la punct. Părinții lui așezaseră totul în ordine înainte de a se duce să se odihnească în locul în care nu mai duceau dorul lui Dumnezeu pentru că Îl vedeau aievea. Iarba înaltă și tăcută așteptase îndelung ca singurul stăpân rămas să calce din nou pragul casei. Dumitru își scoase instinctiv încălțămintea și începu să meargă desculț prin iarbă. Un fior adânc îi cuprinse sufletul și trupul și îi dădu sentimentul că nu a plecat niciodată, că nu se desparțise nicio clipă de pământul care l-a hrănit atâția ani, că aici a fost dintotdeauna locul lui.  "Casă, dulce casă", rosti în gând Dumitru. Dar gându...

O fetiță stătea ghemuită pe o bancă aflată în colțul unei gări. Privea în depărtări cu ochii triști de parcă trenul pe care îl aștepta nu mai avea să mai vină niciodată. În brațe strângea un ursuleț cu blana tocită, cu nasul turtit și cu un ochi lipsă.  Dintr-o locomotivă se coborî la un moment dat un mecanic și o întrebă: - Tot aici ești? Pe cine aștepți? - Aștept Iubirea, spuse fetița, întorcându-și privirea către ursuleț, singurul care părea să îi înțeleagă dorul.  - Au înnebunit copiii, îngână mecanicul. Tu îi întrebi ceva și ei îți răspund altceva. Nu mai au pic de respect. Acolo să zaci, aruncă mecanicul vorba necugetată și se grăbi să plece acasă. Fetița se uită atentă la ursuleț. Și el părea obosit de aceleași vorbe. Le auzise de zeci de ori în cele câteva luni de când fetița venea să aștepte Iubirea. - Hai să ne întindem și să dormim un pic. Poate că vine și Iubirea, îi șopti fata ursulețului și se întinseră împreună pe bancă. Ochii micuței se...